„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”, aşa începe spectacolul The War, în regia lui Vladimir Pankov, coproducţ ie a Festivalului Interna- ţional de Teatru Cehov de la Moscova şi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh, prezent cu o unică reprezentaţie în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

Dar de ce să cânte zeiţa războiul dintre ahei şi troieni? Se spune la un moment dat explicit în text: zeii şiau pierdut limpezimea. Însă în cazul de faţă nu zeii-s de vină, nu zeii aduc osanale războiului, ci oamenii. Homer, în „orbirea” lui, ne-a lăsat un poem epic minunat, Iliada, dar ne-a lăsat în timp şi o altă moştenire: această „proslăvire haotică a războiului” – pare a ne atrage atenţia Pankov în spectacolul lui.

Războiul e atemporal – ar fi mottoul piesei. De ce? Simplu. Ieri, azi, mâine... nu ne mai săturăm de război. Iar războiul de azi nu-i ultimul, el doar precede un altul, şi altul şi altul. Care e motivaţia războiului? În Antichitatea lui Homer, mobilul chipurile a fost gelozia: Menelaus, rănit în orgoliul său de mascul, atacă Troia care i-a răpit-o pe Elena. Atâţia morţi pentru... Dar credeţi că mai târziu lucrurile s-au schimbat? Bunăoară, în secolul XX, în lumea „civilizată”, când oamenii apreciau arta şi filosofia şi domnea oarece bunăstare, inevitabilul s-a produs iarăşi. De ce? Pornind de la scrierile lui Aldington şi Gumilev, regizorul pare a întreba: de ce, de ce iarăşi război, când ai o familie, prieteni, ambiţii existenţiale? Eroul nostru, George, spune: „ambiţiile s-au diluat, prietenii au dispărut, familia nu mai e importantă. Şi apoi plictisul. Cum să stai pe margine, să nu te simţi şi tu bărbat?” Şi atunci te înrolezi. Devii „un zilier al războiului”. După ostilităţi, mai există totuşi oameni care-şi păstrează bărbăţia şi umanitatea în ciuda războiului, nu datorită lui! Nu cauzalitate, ci concesie.

Până să priceapă „eroul” contemporan că „nu toţi oamenii se nasc caporali, unii da, alţii nu”, că nu are rost să-ţi ucizi duşmanul (în cazul de faţă nemţii) când poţi de fapt să te înţelegi cu el, să-l respecţi chiar, e întrebat: dacă în viaţa de civilie e artist, de ce mai luptă, de ce nu merge la birou, în divizie, să deseneze? Nu, vine îndată răspunsul! Nu! El vrea să lupte. De ce? Pentru că vrea să-şi încerce soarta! Să-ţi forţezi norocul, să umbli aiurea la propriul destin – iată ce mesaj copleşitor ne transmite piesa!

Aşadar poţi face război din plictiseală, din gelozie, din neînţelegerea epocii. Războaiele sunt decise de politicieni pe timp de pace! Cei ce ajung să lupte, merg pe front ca la un serviciu, „au treabă” să-şi folosească armele, „treaba” lor constă în a pleca pe front, conduşi cu fanfară, cu flori – acelaşi ritual ca la moartea eroului, o moarteceremonie, ca în luptele cu tauri, o moarte proslăvită!

Urmează iadul. Diavolul-artist care generează spectacolul: superjazzul de grenade şi obuze, walkirii pe tunuri. Soldaţii în mizerie, pe frig, înfometaţi, răniţi cu trupul şi capul bandajat ce nu primesc permisii, fiind obligaţi să lupte cât timp se mai ţin pe picioare... Apoi totul se degradează. În scurtele reveniri acasă, soldatul nu mai are nici un dialog cu familia: revine schimbat, schingiuit sufleteşte, violent. Urletul animalic e sfâşietor, iar salutul la chipiu e de fapt arma dusă la tâmplă, singura scăpare fiind sinuciderea.

Spectacolul, realizat de o trupă din Moscova, cu un regizor rus, aparţinând acestei generaţii de război, aşa cum generic o numeşte creatorul spectacolului - mi-a amintit cuvintele unei românce căsătorite cu un rus. Fiul ei, deşi născut la Moscova şi vorbind prost româneşte, are cetăţenie română. De ce? o întreb eu. Păi dacă-i dădeam cetăţenia rusă făcea obligatoriu armata, ajungând să lupte pe un front străin, în Afganistan, Irak sau Siria...

The War e un spectacol de mare complexitate. Construit pe cele XV cânturi şi pe epilogul Iliadei, vorbit în greacă, rusă şi engleză, decupează aceleaşi atrocităţi în contemporaneitate. Păstrând aceleaşi reguli, comportamente şi insistând pe aceleaşi clişee: bravură, datorie, patriotism. Şi insistând pe suferinţa maternă – universal valabilă. Hecuba îşi plânge fiul mort, pe care nu-l poate îngropa, ca orice mamă care urlă azi că i-a murit copilul ucis pe pământ străin. Hecuba îl învinovăţeşte pe Priam că şi-a trimis copilul la moarte, la fel ca orice femeie care-i urlă azi soţului vina de a-şi fi trimis fiul la oaste.

Inima nu bate în spectacolul acesta, inima bocăne în ritmul cadenţat al bocancilor. Impresionează multe elemente: traducerea impecabilă a textului, muzica actorilor – instrumentişti completând această imagine terifiantă a războiului universal. Saxofon, violoncel, contrabas, voce – doar sunete grave. Pianul, preschimbat în cetate (Troia), în tren sau sicriu, nu cântă în acest spectacol, la el se execută doar câteva acorduri şi acelea „în orb”, interpretate magistral cu degetele de la picioare de către eroul nostru, definitiv prăbuşit în lumea lui interioară.

Brodski spune că venim pe lume ca să scriem versuri. În spectacolul acesta ni se atrage atenţia: ne naştem ca să facem războaie şi ca să le câştigă m. Nicicând nu m-a cutremurat mai mult o frază. Ne naştem spre a face război? Atunci chiar nu contează că mor câteva mii, câteva zeci de mii de „animale umane? Oare cum putem salva umanitatea din noi? Spectacolul The War nu-ţi oferă prea multe răspunsuri la această cumplită dilemă. Ni se spune doar la un moment dat că viaţa, aşa scurtă cum este, e divină.

Căci sunt atâtea lucruri care ne pot salva pe noi, oamenii, de oroare. Arta, de pildă. Sau Dragostea. Şi totuşi, în final, eroul moare. La acest spectacol, tu, spectator, eşti puternic marcat de această idee a morţii. Timpul – închipuit prin candelabrulpendulă – pare a-ţi aminti că într-o bună zi totul se va sfârşi şi pentru tine, omul din sală. Dar una e să se sfârşească la soroc, şi alta pe catafalc, în „onorurile” pe care armata ţi le aduce când mori. E singurul moment când zâmbeşti la acest spectacol. În rest nu respiri.

Putem decide dacă vrem să trăim în pace sau în război, pare a ne reaminti The War. Azi, mai mult ca oricând, numai de noi depinde asta.