„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse
pe-Ahil Peleianul”, aşa începe
spectacolul The War, în regia
lui Vladimir Pankov, coproducţ
ie a Festivalului Interna-
ţional de Teatru Cehov de la Moscova
şi a Festivalului Internaţional de
Teatru de la Edinburgh, prezent cu
o unică reprezentaţie în cadrul
Festivalului Naţional de Teatru.
Dar de ce să cânte zeiţa războiul
dintre ahei şi troieni? Se spune la un
moment dat explicit în text: zeii şiau
pierdut limpezimea. Însă în cazul
de faţă nu zeii-s de vină, nu zeii aduc
osanale războiului, ci oamenii. Homer,
în „orbirea” lui, ne-a lăsat un poem
epic minunat, Iliada, dar ne-a lăsat
în timp şi o altă moştenire: această
„proslăvire haotică a războiului” –
pare a ne atrage atenţia Pankov în
spectacolul lui.
Războiul e atemporal – ar fi mottoul
piesei. De ce? Simplu. Ieri, azi,
mâine... nu ne mai săturăm de război.
Iar războiul de azi nu-i ultimul, el
doar precede un altul, şi altul şi altul.
Care e motivaţia războiului? În
Antichitatea lui Homer, mobilul
chipurile a fost gelozia: Menelaus,
rănit în orgoliul său de mascul, atacă
Troia care i-a răpit-o pe Elena. Atâţia
morţi pentru... Dar credeţi că mai
târziu lucrurile s-au schimbat?
Bunăoară, în secolul XX, în lumea
„civilizată”, când oamenii apreciau
arta şi filosofia şi domnea oarece
bunăstare, inevitabilul s-a produs
iarăşi. De ce? Pornind de la scrierile
lui Aldington şi Gumilev, regizorul
pare a întreba: de ce, de ce iarăşi
război, când ai o familie, prieteni,
ambiţii existenţiale? Eroul nostru,
George, spune: „ambiţiile s-au diluat,
prietenii au dispărut, familia nu mai
e importantă. Şi apoi plictisul. Cum
să stai pe margine, să nu te simţi şi
tu bărbat?” Şi atunci te înrolezi. Devii
„un zilier al războiului”. După ostilităţi,
mai există totuşi oameni care-şi
păstrează bărbăţia şi umanitatea în
ciuda războiului, nu datorită lui!
Nu cauzalitate, ci concesie.
Până să priceapă „eroul” contemporan
că „nu toţi oamenii se nasc caporali,
unii da, alţii nu”, că nu are rost să-ţi
ucizi duşmanul (în cazul de faţă nemţii)
când poţi de fapt să te înţelegi cu el,
să-l respecţi chiar, e întrebat: dacă
în viaţa de civilie e artist, de ce mai
luptă, de ce nu merge la birou, în
divizie, să deseneze? Nu, vine îndată
răspunsul! Nu! El vrea să lupte. De
ce? Pentru că vrea să-şi încerce soarta!
Să-ţi forţezi norocul, să umbli aiurea
la propriul destin – iată ce mesaj
copleşitor ne transmite piesa!
Aşadar poţi face război din plictiseală,
din gelozie, din neînţelegerea epocii.
Războaiele sunt decise de politicieni
pe timp de pace! Cei ce ajung să lupte,
merg pe front ca la un serviciu, „au
treabă” să-şi folosească armele,
„treaba” lor constă în a pleca pe front,
conduşi cu fanfară, cu flori – acelaşi
ritual ca la moartea eroului, o moarteceremonie,
ca în luptele cu tauri, o
moarte proslăvită!
Urmează iadul. Diavolul-artist
care generează spectacolul: superjazzul
de grenade şi obuze, walkirii
pe tunuri. Soldaţii în mizerie, pe frig,
înfometaţi, răniţi cu trupul şi capul
bandajat ce nu primesc permisii, fiind
obligaţi să lupte cât timp se mai ţin
pe picioare... Apoi totul se degradează.
În scurtele reveniri acasă, soldatul
nu mai are nici un dialog cu familia:
revine schimbat, schingiuit sufleteşte,
violent. Urletul animalic e sfâşietor,
iar salutul la chipiu e de fapt arma
dusă la tâmplă, singura scăpare fiind
sinuciderea.
Spectacolul, realizat de o trupă
din Moscova, cu un regizor rus,
aparţinând acestei generaţii de război,
aşa cum generic o numeşte creatorul
spectacolului - mi-a amintit cuvintele
unei românce căsătorite cu un rus.
Fiul ei, deşi născut la Moscova şi
vorbind prost româneşte, are cetăţenie
română. De ce? o întreb eu. Păi
dacă-i dădeam cetăţenia rusă făcea
obligatoriu armata, ajungând să lupte
pe un front străin, în Afganistan, Irak
sau Siria...
The War e un spectacol de mare
complexitate. Construit pe cele XV
cânturi şi pe epilogul Iliadei, vorbit
în greacă, rusă şi engleză, decupează
aceleaşi atrocităţi în contemporaneitate.
Păstrând aceleaşi reguli, comportamente
şi insistând pe aceleaşi clişee: bravură,
datorie, patriotism. Şi insistând pe
suferinţa maternă – universal valabilă.
Hecuba îşi plânge fiul mort, pe
care nu-l poate îngropa, ca orice
mamă care urlă azi că i-a murit copilul
ucis pe pământ străin. Hecuba îl
învinovăţeşte pe Priam că şi-a trimis
copilul la moarte, la fel ca orice femeie
care-i urlă azi soţului vina de a-şi fi
trimis fiul la oaste.
Inima nu bate în spectacolul acesta,
inima bocăne în ritmul cadenţat al
bocancilor. Impresionează multe
elemente: traducerea impecabilă a
textului, muzica actorilor – instrumentişti
completând această imagine terifiantă
a războiului universal. Saxofon,
violoncel, contrabas, voce – doar
sunete grave. Pianul, preschimbat
în cetate (Troia), în tren sau sicriu,
nu cântă în acest spectacol, la el se
execută doar câteva acorduri şi acelea
„în orb”, interpretate magistral cu
degetele de la picioare de către eroul
nostru, definitiv prăbuşit în lumea
lui interioară.
Brodski spune că venim pe lume
ca să scriem versuri. În spectacolul
acesta ni se atrage atenţia: ne naştem
ca să facem războaie şi ca să le câştigă
m. Nicicând nu m-a cutremurat
mai mult o frază. Ne naştem spre a
face război? Atunci chiar nu contează
că mor câteva mii, câteva zeci de mii
de „animale umane? Oare cum putem
salva umanitatea din noi? Spectacolul
The War nu-ţi oferă prea multe
răspunsuri la această cumplită dilemă.
Ni se spune doar la un moment dat
că viaţa, aşa scurtă cum este, e divină.
Căci sunt atâtea lucruri care ne
pot salva pe noi, oamenii, de oroare.
Arta, de pildă. Sau Dragostea. Şi
totuşi, în final, eroul moare. La acest
spectacol, tu, spectator, eşti puternic
marcat de această idee a morţii.
Timpul – închipuit prin candelabrulpendulă
– pare a-ţi aminti că într-o
bună zi totul se va sfârşi şi pentru
tine, omul din sală. Dar una e să se
sfârşească la soroc, şi alta pe catafalc,
în „onorurile” pe care armata ţi le
aduce când mori. E singurul moment
când zâmbeşti la acest spectacol.
În rest nu respiri.
Putem decide dacă vrem să trăim
în pace sau în război, pare a ne reaminti
The War. Azi, mai mult ca oricând,
numai de noi depinde asta.