Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Tezele şi antitezele libertăţii de Gheorghe Grigurcu


Libertatea, crede pe bună dreptate Cassian Maria Spiridon, este azi, pentru numeroşi concetăţeni ai noştri, încă un termen nebulos, de nu chiar pitoresc: “Cetăţeanul, ca în Caragiale, încă nu s-a dumirit – ci, uimit, lăsat singur cu libertatea, nu a aflat, nici pînă azi, care-i este modul, care-i sînt modalităţile de întrebuinţare – şi, din cînd în cînd, îşi aminteşte că-i liber şi atunci exclamă, aproape speriat: «Ce trebuie să fac!?»”. Drept care autorul încearcă o analiză a conceptului ce, în pofida înşelătoarei sale transparenţe, necesită, precum arăta Tocqueville, o grea “ucenicie”. O analiză pe care o efectuează referindu-se la numeroşi gînditori, de la Adam Smith, Edmond Burke, Benjamin Constant, Maistre, Bonald, John Stuart Mill, Friederick A. Hayek, Conrad Lorenz, John Rawls, N. Iorga pînă la contemporanul nostru Aurelian Crăiuţu, autor al unui interesant volum intitulat Elogiul libertăţii. Studii de filosofie politică. Toţi aceştia au abordat subiectul dintr-o diversitate de unghiuri, însă accentuînd adesea asupra libertăţii ca bine individual, care n-ar putea fi o consecinţă a binelui general, cel din urmă o schemă abstractă, neviabilă, manipulată de puterea care corupe prin definiţie (celebra formulă a lordului Acton) şi împotriva căreia se cuvine acţionat. Statul optim este cel în care libertatea ni se înfăţişează apărată atît împotriva majorităţii ispitită a nu respecta minorităţile, cît şi împotriva cîrmuirii care tinde a se constitui într-o castă privilegiată (în regimurile de tip comunist, nomenclatura). Libertăţile fundamentale ale unei societăţi democratice sînt libertatea de gîndire şi religie, libertatea de asociere şi exprimare a propriilor opinii, inclusiv cea a presei. Să ne oprim la libertatea de opinie ca la una specifică oamenilor scrisului, dar şi ca o cheie de boltă a libertăţii în genere. Cîteva observaţii ale lui John Stuart Mill ni se par de-o neştirbită actualitate. Doar confruntarea punctelor de vedere respectate în pluralismul lor asigură fundamentul încrederii noastre într-un set de valori, idei, atitudini. Nefiind infailibilă, fiinţa umană devine stimabilă, atît pe plan intelectual cît şi pe plan moral, prin “calitatea de a-şi putea îndrepta greşelile”. Chiar dacă nici “folosirea cea mai neîngrădită a libertăţii de a exprima toate opiniile” n-ar putea pune capăt relelor născute din univocitatea abuzivă a sectarismelor religioase sau filosofice, aceasta e singura cale pentru aflarea adevărului şi împlinirea binelui. Cu deosebire relevantă ni se prezintă quadrupla motivaţie la care recurge filosoful englez pentru a demonstra necesitatea jocului liber al opiniilor. O reproducem cu încredinţarea că e utilă pentru a corija înclinaţia recurentă a unora către intoleranţă, în speţă tentaţia actuală a reconstituirii, sub felurite pretexte, a cenzurii, nu doar relicvă a unei perioade dogmatice, ci şi piedică pusă sieşi oricărui discurs ce-şi subminează astfel condiţia. “În primul rînd, dacă o opinie este înăbuşită, rămîne posibil ca, pe cît putem noi şti cu siguranţă, acea opinie să fie adevărată. A nega acest lucru înseamnă a presupune că noi înşine sîntem infailibili. În al doilea rînd, chiar dacă opinia înăbuşită ar fi greşită, ea poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge la restul adevărului. În al treilea rînd, chiar dacă opinia unanim admisă ar fi nu doar adevărată, ci ar cuprinde întregul adevăr, dacă nu se permite ca ea să fie contestată cu toată vigoarea şi seriozitatea, cei mai mulţi dintre aceia care o acceptă o vor împărtăşi în felul în care sînt împărtăşite prejudecăţile, cu prea puţină înţelegere şi sensibilitate pentru temeiurile ei raţionale. Şi nu numai atît. În al patrulea rînd, există chiar pericolul ca însuşi înţelesul doctrinei să se piardă ori să fie sărăcit, în care caz ea nu ar mai putea să-şi exercite efectul vital asupra caracterului şi comportării oamenilor, devenind o simplă declaraţie formală, incapabilă de a aduce vreun folos, dar ocupînd totuşi un loc în cîmpul ideilor şi împiedicînd formarea unor convingeri adevărate şi sincere pe baza raţiunii sau a experienţei personale”. Aşadar o veritabilă cartă a comportării liberale pentru uzul diriguitorilor mass-media!

La noi există, din păcate, o slabă tradiţie a libertăţii. Îndelungata dominaţie comunistă s-a străduit a radia din mentalul colectiv urmele liberalismului care, chiar reînviat, ni se descoperă a purta frecvent o amprentă arhaică, rudimentară, a unei democraţii percepute ca expresie apodictică a voinţei majorităţii. Pe acest temei şubred, majoritatea reală sau ficţionalizată îşi arogă dreptul de a-şi impune voinţa în mod arbitrar, nesocotind drepturile individului. O societate cu adevărat deschisă exclude maniera plebiscitară. Distrugerea instituţiilor democratice, ca şi ideologizarea forţată, au substituit cultura politică printr-o contracultură pseudopolitică, antiumanistă, ipocrită, receptabilă în portretul acelui homo sovieticus descris de Alexandr Zinoviev. Falsa libertate a delirului revoluţionar, denunţată încă de către filosofii francezi legitimişti, Joseph de Maistre şi Louis Bonald, a trecut în reversul său demonic, în procustianizarea individului, îngheţînd în limba de lemn a oficialităţii comuniste. Date fiind acestea, ce dovadă mai elocventă a alienării conştiinţei noastre civice ar putea fi decît blocarea unui proces al comunismului? Politologul american Richard Pipes susţine cu justeţe că bolşevismul instaurat cu sila în Rusia a furnizat nazismului modelul statului poliţist cu partid unic. Aşadar, comunismul reprezintă prototipul absolut al statului totalitar. Cum am putea fi cu adevărat liberi dacă nu ne despovărăm de trecutul sîngeros al totalitarismului roşu, care l-a purtat în germene şi pe cel brun? Şi nu e cîtuşi de puţin în chestiune judecarea tuturor membrilor de partid şi a tuturor informatorilor, ci sancţionarea juridică a sistemului şi condamnarea firească a celor ce-au săvîrşit efectiv crime, ca şi a “capilor răutăţilor”. Se pare însă că e prea mult! Pentru a nu mai vorbi de nefasta continuitate, indicată astfel de Monica Lovinescu: “Absurditatea e totală, comunismul dispare, dar cei care l-au servit păstrează mai departe puterea”. În condiţiile unei amnezii în bună parte provocate, ne vedem obligaţi a combate “cuplul malefic: uitare-iertare”, care, după cum precizează autorul cărţii de care ne ocupăm, aidoma unui virus cu incubaţia lentă, riscă a îmbolnăvi letal întreaga societate...

Să recunoaştem, alături de d-sa, că în actuala Românie, libertatea e ocultată în continuare de “minciuna totalitară”, care nu e decît o modalitate de opresiune psihică. Arhivele Securităţii, care ar fi trebuit să fie demult publice, devin tot mai inaccesibile, CNSAS vădindu-se tot mai îngrădit şi mai deturnat de la menirea sa. Cheile teribilelor dosare se află în mîinile oamenilor SRI, care livrează exclusiv ce le convine, potrivit unor criterii doar de ei cunoscute. Interesele ca noii nomenclaturişti şi afacerişti veroşi să nu fie demascaţi ca ofiţeri politici sau zeloşi informatori, prevalează, vai, asupra dreptului la adevăr. Încă din zorii sistemului comunist, în 1917, Lenin a întemeiat bolşevismul pe secret, pe consemnul conspirativ. Pînă la implozia ce-a pus capăt URSS şi “democraţiilor populare” din Estul Europei, secretomania a funcţionat precum o lege invariabilă, aplicată chiar şi istoricilor care n-aveau acces decît la versiunea oficială, în genere trucată, a evenimentelor. Astfel încît arhivele ţărilor comuniste “debordează de secrete”, sînt copleşitoare prin cantitatea de informaţii acumulată. Nu doar despre istoria comunismului mărturisesc arhivele, ci pur şi simplu despre istoria secolului XX”. Nu mai puţin, în acelaşi cîmp de forţă al minciunii, stăruie efectul propagandei comuniste, în raza căreia doctrina marxist-leninistă rămîne în picioare, vina pentru eşecul aplicării ei căzînd numai şi numai asupra unor lideri “aruncaţi la lada de gunoi a istoriei”, cum s-ar fi rostit Troţki. O atare perspectivă se corelează cu goşismul odinioară redutabil, la ora de faţă încă îndeajuns de rezistent, al intelighenţiei occidentale, care manevrează un marxism “de cabinet”, aşa cum într-un laborator s-ar efectua riscante experienţe cu potenţiale arme bacteriologice. În vreme ce împotriva extremei drepte se îndreaptă toate fulgerele, neintroducîndu-se nici o prescripţie împotriva celor ce-au săvîrşit orori sub flamura ei, extrema stîngă e stupefiant menajată. Iată părerea sovietologului Alain Besançon: “Amnezia comunismului întăreşte memoria nazismului şi invers, pe cînd memoria cea dreaptă, cea evidentă, condamnă şi pe unul şi pe celălalt. Vaga remuşcare ce însoţeşte trecerea comunismului pe planul al doilea al criminalităţii se vede compensată de o vigilenţă, de o concentrare extremă a atenţiei asupra a tot ceea ce a fost în relaţie cu nazismul, cu Vichy, sau astăzi cu ideile perverse din unele grupuscule de extremă dreaptă”. Dar dacă în ţările Apusului, care n-au cunoscut jugul comunist, o astfel de “asimetrie” este întrucîtva explicabilă, ce acuză ar putea invoca autohtonii “democraţi” postdecembrişti, care depun eforturi remarcabile pentru a ne înăbuşi memoria, pentru a ne spăla creierul? Ei profită cu impudoare de o anume diferenţă între nazism şi comunism.

Şi anume de faptul că pe cînd cel dintîi a durat numai cîţiva ani, fără a izbuti să distrugă integral societatea civilă, reclamînd doar supunerea fizică, cel de-al doilea, care a durat multe decenii, a determinat o conversiune morală de proporţii, o ideologizare al cărei rod malefic îl reprezintă mutantul numit “omul nou”. Scriind despre 1984 al lui Orwell, Monica Lovinescu ne oferă o definiţie a totalitarismului de stînga pe care Cassian Maria Spiridon nu ezită a o socoti “poate cea mai cuprinzătoare şi exactă”: “Totalitarismul nu înseamnă doar genocid (...), nu numai prigoana inocenţilor cărora li se impune sub tortură să inventeze crime imaginare, ci, în primul rînd, luarea în posesie totală a fiecărui individ”. Altfel spus, înrobirea nu numai cetăţenească ci şi morală. O înrobire exploatată de noile cercuri conducătoare. De unde rezultă că libertatea se cuvine recucerită în societatea românească, atît de mutilată, prin eforturi ieşite din comun, nu numai în sfera relaţiilor colectivităţii, ci şi în cea a intimităţii conştiinţelor. Fiecare individ trebuie eliberat nu doar de ceea ce cadrul socio-politic a păstrat din vechiul regim (şi a păstrat multe!), ci şi de zona alterării propriului său eu, operaţie extrem de dificilă care – să recunoaştem – nu poate izbuti în toate cazurile. Doar trecerea unui răstimp istoric ar putea să ne ajute, prin primenirile sale inexorabile, pe drumul redobîndirii plenare a libertăţii, conform standardelor occidentale la care aspirăm, însă pe care nu reuşim a ni le însuşi deocamdată decît ca pe nişte forme fără fond. Într-un fel, ne reîntoarcem în secolul al XIX-lea. Dar pe atunci evoluam pe o linie a normalităţii, a creşterii organice, încercam a ne elibera de-o înlănţuire de circumstanţe ale unui context nefavorabil, în vreme ce în prezent trebuie să înfrîngem atît obstacolele contextului, cît şi răul din noi înşine, mai grav decît cele dintîi. Istoria nu se repetă decît aproximativ! Cartea lui Cassian Maria Spiridon are meritul de-a ne stimula reflecţia asupra acestor fenomene care, de facto, fac parte din existenţa noastră cotidiană, din care pricină ajung a se estompa, a se expune unor momente de neatenţie, aşa cum se întîmplă nu o dată cu durerile cronicizate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara