Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cultură:
Testul de fidelitate de Liviu Franga


Dacă istoria evenimentelor derulate într-un spaţiu şi pe o durată dată, cu toate cauzele şi factorii lor determinanţi, se dovedeşte, oricând, a fi constant atrăgătoare în egală măsură pentru specialistul care o investighează şi pentru cititorul preocupat, mai de departe sau mai de aproape, de ea, în schimb istoria unei l i m b i stă parcă, prin natura obiectului ei, într-o anumită margine faţă de curentele de larg interes, aşteptându-şi publicul propriu, restrâns de regulă la iniţiaţii fideli. Cu mult mai mult decât istoria unei alte discipline, de altfel strâns înrudite " istoria culturii literare ", aceea a limbii presupune, ca o condiţie preliminară obligatorie, accesul autorizat la faza, vorbită în prezent, a limbii respective. De aici începe întoarcerea şi urcuşul spre origini. Ceea ce înseamnă tot atâtea reveniri către şi opriri la momentele nodale ale evoluţiei idiomului în cauză, câte documente şi texte majore ca semnificaţie i-au marcat destinul (uneori chiar şi în lipsa acelora): din secolele primelor începuturi până la cristalizarea definitivă a profilului lingvistic şi cultural.

A apărut, recent şi discret, una dintre extrem de rarele cărţi dedicate azi " la noi, ca şi în peisajul ştiinţific extern " istoriei, atât de complexe, a limbii române.1) Tradiţia unor astfel de cărţi este, pretutindeni, prin excelenţă universitar-academică. Ea s-a clădit, robustă, în secolul abia încheiat. Acesta a dat lumii ştiinţifice (aflate, după romanticul veac al XIX-lea, în căutarea certitudinilor, a dovezilor pozitive şi palpabile contrapuse reconstrucţiilor ilimitate şi, în fond, nelimitabile ale fantazării lingvistice) un şir impresionant de tratate, în primul rând individuale, de autor, dar şi colective, care, din momentul apariţiei lor până în prezent, au conferit maximă autoritate ştiinţifică disciplinei şi, în acelaşi timp, au deschis, până la epuizare, toate căile investigaţiei, globale sau pe secvenţe istorice. În ceea ce-i priveşte pe cercetătorii români, de la Ovid Densusianu la Gh. Ivănescu, de pildă, pentru monografiile de autor, sau de la volumul I academic al Istoriei limbii române (1965) până la tratatul-sinteză elaborat (şi reeditat succesiv) de Catedra de Limba Română a Facultăţii de Litere din Bucureşti (1978 şi urm.) " fără a menţiona numeroase alte lucrări colective de profil, inclusiv foarte recente, datorate specialiştilor universitari din toată ţara ", aproape nici un centimetru pătrat din câmpul, dacă putem zice aşa, atât de vast al istoriei limbii române nu mai rămăsese, la expirarea secolului trecut, neexplorat. Se impunea o nouă revenire, o "revizitare" " cum s-a propus, terminologic, pentru textele strict literare " a istoriei românei ? Dacă da, ce puncte noi de vedere putea ea atinge ? Ce rezultate, până acum nepuse în valoare, putea oferi o atare anchetă exploatând laturile (ne)cunoscute ale interpretărilor ?

Nu vom încerca, prin rândurile noastre, să dăm un răspuns veritabil. Pe care, de altfel, nici nu îl urmărim acum. El se află, în realitate, pentru oricine îl caută, în chiar paginile acestui prim volum. Pe cât de restrânse ca număr, pe atât de dense în informaţia selectată; iar de aici, în opţiuni interpretative. Cea mai elocventă argumentare în analiză, dincolo de multitudinea posibilă a comentariilor aplicate fiecărui fapt de limbă, rămâne, în sobra viziune a profesorului Brâncuş, ordinea însăşi a expunerii acestor fapte de limbă diacronic investigate. Ceea ce se vădeşte a fi, spunem noi, întâiul câştig al cărţii. Asupra lui, nicidecum asupra chestiunilor " unele de-a dreptul litigioase " pe care le oferă detaliata analiză lingvistică, vom stărui în însemnările de mai jos.

Toate cele cinci capitole prin care se articulează demonstraţia autorului în prima secţiune ("Partea întâi") a monografiei ilustrează, prin intermediul fazelor pe care le descriu succint " de la geneză până la primele documente scrise " ideea că, din orice unghi ar fi privită, istoria românei, ca a oricărui idiom romanic, dar în circumstanţe total diferite, nu este altceva decât istoria latinei surprinse într-unul din momentele sale de maximă expansiune. Nu una conjuncturală, ci organică: româna văzută ca singurul şi ultimul viabil complement central-sud-estic european al viguroasei implantaţii latine occidentale. Se cunoaşte acest lucru de multă vreme, iar Alexandru Rosetti, mentorul şi modelul ştiinţific al generaţiei care îl numără în fruntea ei şi pe profesorul Brâncuş, l-a statuat, la vremea sa, în cuvinte " nu ezităm să le numim (în lipsa unei mai limpezi comparaţii) " de bronz: "Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, /"/ din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre." (ILR, I ş1987ţ).

Această idee este şi nervura întregii demonstraţii a autorului. La care domnia sa adaugă, pe urmele ilustrului său predecesor, un element trans-istoric, dar inalienabil ca însăşi dăinuirea etnogenetică românească: miracolul supravieţuirii, ca voinţă de a fi, a tuturor românilor, inclusiv a celor sud-dunăreni, între fruntariile uneia şi aceleiaşi latinităţi. Persistenţa în Istorie a unicilor urmaşi ai romanilor care au vrut şi au reuşit să rămână a se numi romani, de la strămoşii lor aşezaţi în Dacia, a fost dublată de cealaltă persistenţă în durată: voinţa lor de a nu-şi schimba limba, oricâte împrejurări, atât de potrivnice, i-ar fi îndemnat pe vorbitorii ei să o facă. Într-un singur cuvânt. Aceste două acte de voinţă: de a rămâne romani şi după plecarea vremelnică a romanilor, şi de a vorbi, cu cea mai mare fidelitate2), limba romanilor, ca limba definitivilor lor strămoşi, sunt cele două axe pe care Grigore Brâncuş vede ridicându-se în zvonul timpului lucrarea etnogenezei româneşti. Lor le datorăm totul: voinţa de fire şi voinţa de limbă.

Specialiştilor, ca şi iubitorilor de avansate detalii (de la arhitectura sonoră până la tezaurul lexical), le recomandăm, în mod deosebit, lectura câtorva dintre aspectele interpretative novatoare propuse de sintetica investigaţie a autorului, pe latura a ceea ce socotim că se poate îndreptăţit numi voinţa de limbă: cele două vârste şi arii ale romanizării (pp. 10-11); romanitatea transilvană, epicentru al constituirii graiurilor dacoromâneşti ("Transilvania a fost cetatea care a conservat cu cea mai mare tenacitate elementul latin moştenit. /"/ revărsarea elementului românesc s-a petrecut dinspre Transilvania spre provinciile de la sud şi est de Carpaţi, şi nu invers.", p. 15; cf., în ansamblu, pp. 14-15); paradoxul "formării" limbii române (ca şi al "formării" tuturor limbilor romanice: "O limbă este formată şi, în acelaşi timp, în continuă formare.", p. 16); latina vulgară " "ansamblu de tendinţe" matriciale, în sensul că intervenţia lor concretă, dar diferenţiată pe arii şi în evoluţie, a provocat geneza însăşi a limbilor neolatine, prin autotransformarea latinei vulgare, adică (în primul rând) orale (pp. 17-19); unitatea latinei vulgare (pe care Al. Rosetti o postula "ca o dogmă ce nu suferă dezminţire") reflectată în unitatea lexical-lingvistică, structurală, a limbilor romanice, în "caracterul şlorţ unitar" (p. 31; pentru întreaga problemă, pp. 17-42); identitatea, graţie unei constelaţii de trăsături " semantice, frecvenţă de utilizare, arie de circulaţie, forţă sau capacitate derivativă etc. ", dintre elementele aparţinând substratului prelatin al românei şi lexicul moştenit din latină (pp. 42-51; în special, 48-51); latina dunăreană " prima etapă a istoriei limbii române (p. 52; în ansamblu, pp. 19-42); raporturile latinei dunărene cu faza imediat următoare, a românei comune, marcate de o "schimbare calitativă" (noi i-am spune, de-a dreptul, un "salt") a(l) latinei (p. 52; întreaga chestiune, pp. 52-61); problema "influenţelor" exercitate de alte idiomuri asupra românei în epoca veche (după "destrămarea" unităţii latinei vulgare: sec. al VII-lea p. Chr., cf. p. 19) şi voinţa vorbitorilor romanici din fosta Dacie, nord- şi sud-dunăreană, de a-şi menţine limba, indiferent de intensitatea atâtor valuri migratorii care au izbit, fără să o acopere, puntea vasului Romania Orientalis (pp. 70-84).

Sinteza oferită de profesorul Brâncuş se încheie, de fapt, cu un început. Acela al unei gramatici istorice, dezvoltate pe secţiuni. Prima dintre ele este dedicată, în cartea de faţă, foneticii istorice a limbii române. Aşteptăm cu cel mai mare interes urmarea şi încheierea necesară a acestei gramatici. Văzute de autorul ei ca un alt mod, încă mai detaliat şi mai specializat, de a scrie istoria limbii. Istorie şi gramatică istorică: în fond, feţele acelui(aşi) zeu bifrons care, privind fără oprire în urmă, se priveşte, de fapt, neîncetat pe sine, cel ce este, adică înainte. Zeul Istoriei, Ianus.


__________
1) Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române. I. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002; 116 p.
2) "Prin izolarea timpurie a latinei orientale se explică faptul că româna este mult mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, este, spus în alţi termeni, mai fidelă latinităţii." (p. 18). Dislocarea armatei şi a birocraţiei administrative romane după 275 p. Chr., prin decizia deloc conjuncturală a împăratului Aurelianus, a ocazionat ceea ce putem numi, credem, testul de fidelitate al romanităţii nord- şi sud-dunărene.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara