Desigur că celebrul dramaturg american Tennessee Williams nu are nevoie de prezentare. Nu cred că există cititor care să nu fi văzut, să nu fi trăit emoţii tulburătoare la vizionarea măcar a uneia dintre piesele sale sau a filmelor ecranizate după dramele lui. Fie că-i vorba de Menajeria de sticlă, de Un tramvai numit Dorinţă, Dulcea pasăre a tinereţii, Pisica pe acoperişul fierbinte, Noaptea Iguanei sau atâtea altele.

Ce se cunoaşte mai puţin este că Tennessee Williams, în cei 72 de ani de viaţă (1911-1983), a scris şi publicat, în afara celor peste 30 de piese de teatru, - dintre care multe au devenit "clasice", de notorietate universală, - numeroase povestiri adunate în bogate culegeri şi două volume de versuri. Şi, după cum se vede, memorialistică: Memoriile (în curs de apariţie la Editura Minerva), din care vă oferim unele fragmente şi care reprezintă un moment de insolită cotitură în creaţia sa, atât din punct de vedere tematic cât, mai ales, stilistic. Cu sinceritatea absolută, necosmetizată şi nedeghizată, din care îşi face un titlu de bravură în aceste Memorii, Williams declară: "Trebuie să recunosc, în faţa dumneavoastră, că am acceptat să-mi scriu Memoriile din raţiuni mercenare. în realitate, este prima dintre scrierile mele pe care am întreprins-o cu gândul la un profit material. Dar, trebuie să adaug că, de îndată ce am început să scriu, am uitat de unghiul material şi m-am simţit din ce în ce mai plăcut implicat în această nouă formă, nedisimulată, de autorevelaţie."

într-adevăr, autorevelaţia merge uneori până la o "baie de sine" care pare să-l surprindă şi pe autor. Cu o lipsă de literaturizare şi de romanţare care ajunge uneori până la detalii crude, şocante, mai ales în ce priveşte viaţa erotică, de homosexual (obsedat de un sentiment de culpabilitate), el îşi analizează, îşi anatomizează cvasi-ştiinţific reacţiile, îndoielile, derapajele, eşecurile şi succesele propriei creaţii.

Şi-a scris Memoriile în 1975, când homosexualitatea sa constituia încă un obiect de blam şi, într-un fel, un handicap în societatea americană postpuritană. Le-a proiectat pe un fundal de frescă, pre- şi postbelică, a vieţii artistice a anilor respectivi, punctată, agreabil, cu numeroase dintre figurile cunoscute care au populat epoca.

Memoriile sunt scrise într-o manieră oarecum post-modernistă, care ignoră total succesiunea cronologică. O permanentă interferare a episoadelor din trecut - din trecutul tânărului scriitor famelic, ghinionist, nevoit să accepte tot felul de îndeletniciri umile - cu scenele din prezentul dramaturgului de colosal succes, devenit "crocodil", cum se autodefineşte. Unicul criteriu: asociaţionismul, asocierile memo-imaginative, metodă însuşită pe parcursul curei psihiatrice la care s-a supus în 1969.

Viaţa tumultuoasă a unui scriitor tumultuos într-o epocă tumultuoasă.


nainte ca Fidel Castro să fi luat Cuba în stăpânire, prietena mea Marion şi cu mine petreceam adevărate orgii de weekend la Havana. Marion - se dădea în vânt, ca şi mine, de altfel, după dezmăţurile vieţii de noapte din Havana, aşa încît mergeam în aceleaşi locuri, unde le gustam din plin. Ba chiar am continuat să le gustăm şi după venirea lui Castro. Prima oară când am plecat la Havana după triumful lui Castro, i-am fost prezentat acestuia din urmă prin intermediul lui Ernest Hemingway, pe care l-am cunoscut, la rândul lui, prin criticul dramatic britanic Kenneth Tynan. Tynan mi-a telefonat - locuiam la Hotel Nacional din Havana - şi m-a întrebat:
- Ai vrea să faci cunoştinţă cu Ernest Hemingway?
- Nu cred c-ar fi recomandabil; tu ce părere ai? înţeleg că se poartă foarte dezagreabil cu oamenii de felul meu.
- Ei, o să fiu şi eu acolo să te sprijin, mi-a răspuns Tynan. Sunt de părere că trebuie să-l cunoşti pentru că e unul din cei mai mari scriitori ai vremurilor noastre.
- Okay, o să-mi încerc norocul.
Ne-am dus la Floradita, spelunca unde Hemingway îşi petrecea nopţile şi zilele, când nu pleca pe mare; am descoperit un om cum nu se poate mai fermecător. Mă aşteptasem la un tip excesiv de viril, un super-macho despotic, cu o vorbire grosolană. Dimpotrivă, Hemingway mi-a apărut ca un gentleman, care emana o foarte înduioşătoare notă de timiditate.

Tynan a scris despre această primă întâlnire a mea cu Hemingway într-un chip umoristic, dar lipsit de acurateţe. Fireşte că m-am comportat cu stângăcie şi am spus unele lucruri gauche, ca de pildă când l-am asigurat că sunt foarte impresionat de recenta moarte a fostei sale soţii, Pauline, şi l-am întrebat:
- Ce boală a avut?
Hemingway nu mi-a luat-o în nume de rău, dar mi-a răspuns (după un soi de ezitare):
- Mă rog, a murit şi e moartă şi îngropată.
După care a continuat să bea. Am început să vorbim despre luptele de tauri. Eu nu sunt un afficionado al luptelor cu tauri şi nici nu le cunosc tehnicile speciale sau subtilităţile, dar îmi plac ca spectacol şi, cu o vară în urmă, mă împrietenisem cu Antonio Ordonez, despre care se ştie că era un idol al lui Ernest Hemingway. I-am povestit că îl cunosc bine pe Ordonez. Hemingway a părut încântat, ca şi de faptul că-i împărtăşeam interesul pentru luptele cu tauri.
La un moment dat mi-a spus:
- Să ştii că revoluţia asta din Cuba e un lucru bun.
Mă rog, ştiam că e o revoluţie binevenită, pentru că fusesem în Cuba în timpul guvernării lui Batista, care avea încântătorul obicei de a-i tortura pe tinerii studenţi. îi silea să se aşeze pe scaune electrificate - conectate la surse electrice, - care-i ardeau îngrozitor. Uneori se amuza să-i castreze. Era un sadic odios. După părerea mea, Statele Unite au comis o eroare drastică. Nu au realizat posibilitatea unei destinderi. La urma urmei, Castro era un gentleman, un om cultivat. Ar fi fost posibilă atragerea Cubei, pe cale amiabilă, în orbita căreia Cuba îi aparţine în mod firesc; dar Departamentul nostru de Stat a decis să încerce să-l înlăture pe domnul Castro. în consecinţă şi-au făcut un duşman din Cuba, care s-a întors spre ajutorul Rusiei. Dar toate acestea încă nu se întâmplaseră când l-am cunoscut pe Hemingway.
Oricum, Hemingway mi-a dat o scrisoare de recomandare către Fidel Castro. Kenneth Tynan şi cu mine ne-am dus la palat. Castro avea o întrunire a cabinetului, întrunire care a durat foarte mult. Am aşteptat afară, aşezaţi pe treptele din faţa sălii unde se ţinea şedinţa. După o aşteptare de trei ore, uşa s-a deschis şi am fost invitaţi înăuntru. Castro ne-a întâmpinat pe amândoi cu căldură. Când Kenneth Tynan m-a prezentat pe mine, Generalissimul a exclamat:
- Ah, dată naibii pisica aceea!
Se referea la Pisica pe acoperişul fierbinte, ceea ce m-a surprins, - fireşte m-a încântat. Nu mi-aş fi imaginat că Generalissimul cunoaşte vreo piesă de-a mea. După aceea ne-a prezentat tuturor membrilor cabinetului. Ne-a servit cafele, băuturi, şi-a fost o întâlnire plăcută, care a meritat trei ore de aşteptare.

Acum să mă întorc la Marion. îi purtam o dragoste profundă, deşi, poate mai puţin generoasă decât cea pe care mi-o purta ea mie. Unele dintre persoanele de care m-a legat o prietenie puternică au fost femei, şi Marion făcea parte dintre acestea. Era foarte plăcută şi bea de stingea. Am călătorit mult împreună. într-o după amiază, când ne aflam amândoi la Hotel Nacional şi jucam gin rummy în chioşcul nostru de lângă piscină, i-am zărit pe Jean-Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, aşezaţi într-un alt chioşc. I-am spus:
- Marion, cred că ar trebui să-i cunoaştem.
Cum ea nu a obiectat, m-am dus şi m-am prezentat domnului Sartre. S-a arătat foarte amabil şi i-am spus:
- N-aţi vrea să veniţi să beţi un pahar cu noi?
Ni s-a alăturat, împreună cu Miss de Beauvoir. Ea era o doamnă rece ca gheaţa, dar Jean-Paul Sartre se dovedea foarte prietenos şi fermecător. Am discutat mult şi i-am menţionat printre altele că Marion scrie poezie. Cu o seară înainte îmi arătase câteva poeme foarte frumoase. Sartre a declarat:
- O, aş vrea să le văd şi eu.
- Marion, am îndemnat-o, ai ceva împotrivă ca domnul Sartre să-ţi citească poeziile?
- Tom, te rog, nu! a protestat ea. Eu nu fac decât să mâzgălesc. Mă amuz, noaptea, să mâzgălesc versuri.
- Marion, după părerea mea ai nişte poeme frumoase, am stăruit eu.
Domnul Sartre a adăugat:
- Te rog, du-te dumneata până sus şi adu-le!
Aşa că am urcat şi le-am adus... Ei bine, Sartre a fost de-a dreptul impresionat. Trebuie să menţionez, însă, că Miss de Beauvoir a continuat să rămână de gheaţă. Bănuiesc că aşa e firea ei. O dată, când mă găseam la Paris, îl invitasem pe Sartre la o petrecere a mea, dar refuzase să vină, de asta m-a surprins în asemenea măsură cordialitatea pe care mi-o arătase acum.

Am lucrat şi ca liftier în Manhattan. Cea mai pitorească scenă din cadrul acestei slujbe s-a petrecut când eram în schimbul de noapte, la vechiul hotel San Jacinto, o clădire de pe Madison Avenue, azi demolată. Hotelul respectiv era un soi de loc de retragere pentru văduvele de viţă nobilă, cu averi scăpătate, care doreau să-şi cheltuiască ultimii bani într-un decor elegant. Dar nu toate aceste văduve se aveau bine între ele. De pildă era o cucoană bătrână care purta numele impunător Auchincloss, şi care făcea o criză de nervi de câte ori se nimerea în lift cu o altă bătrânică, purtătoarea unui nume la fel de prestigios.
în acelaşi schimb de noapte lucra cu mine şi un tânăr poet care m-a avertizat că nu trebuie să permit vreodată, absolut niciodată, chiar dacă hotelul San Jacinto ar lua foc, ca cele două bătrâne să se întâlnească în lift.
Ei bine, s-a întâmplat, s-au urcat în acelaşi timp. Scena din lift a fost ca o luptă de cocoşi. Şi (n-o să vă vină a crede) liftul s-a înţepenit între etaje. Eu mă zbăteam să-l urc la etajul lui Auchincloss şi cealaltă urla:
- Nu! Coboară-l, coboară-l!
Trăgeam de manivelă, dar liftul se blocase între etajele nouă şi zece, iar gălăgia pe care o făceau cele două cred că a trezit întregul hotel. (M-am convins atunci că doamnele bătrâne sunt imune la lovituri şi înghionteli, în ciuda tuturor afirmaţiilor contrare.)
îmi aduc aminte că locuia pe atunci în hotel şi o minunată actriţă bătrână, Cora Witherspoon. Acum că e plecată dintre noi, cred că nu greşesc dacă divulg că era dependentă de morfină, iar eu şi tânărul poet îi cumpăram drogul, pe reţete, de la o farmacie de noapte.
Se spune că morfina "te turteşte", dar pe Miss Witherspoon "o înălţa", îi dădea avânt.
Stătea de vorbă cu mine şi cu poetul, în holul de la San Jacinto, până în zori, până la primul cântat al cocoşului.
- Ce m-aş face fără voi, băieţi? murmura cu acea dulce, duioasă înţelepciune a bătrînilor care ştiu că "totul trece".
(Oare mai există cineva care să fi înţeles atât de bine irezistibila gentileţe şi farmecul doamnelor bătrâne - din teatru sau din afara lui - ca Giraudoux în Nebuna din Chaillot? Kate Hepburn nu a fost nici destul de bătrână, nici destul de nebună ca să poată sugera carisma smintelii lor.)

Spre sfârşitul anului 1941 am locuit împreună cu un pictor abstract în districtul comercial din West Village. Acest prieten al meu era, din punct de vedere nevrotic, un caz patologic. Complet trăsnit, înainte ca aşa ceva să fi fost la modă. Pe parcursul acelei perioade am lucrat, pentru scurtă vreme, într-un bistro numit "Barul Cerşetorilor", ţinut de o fantastică refugiată din Germania nazistă, pe care o chema Valeska Gert.

Era o dansatoare-mim, dar nu numai atât. Lucram fără salariu, numai pe bacşişuri. Ea avea licenţă doar pentru vânzarea berii, dar obişnuia să depăşească limitele licenţei. Ca mâncare oferea cârnaţi şi varză acră. Exista şi un cântăreţ care era fie bărbat, fie o femeie travestită. Niciodată n-am ştiut; dar dansa incomparabila Valeska.

Uneori, îmi suplimentam bacşişurile de chelner oferind recitaluri din versurile mele.

Versurile erau destul de îndrăzneţe pentru acele vremuri şi am devenit un soi de punct de atracţie. Iar bacşişurile erau consistente.

Dar, într-o seară, Madam Valeska ne-a chemat pe toţi cei trei chelneri şi ne-a anunţat o schimbare de strategie: urma ca noi, cei trei, să adunăm bacşişurile la un loc şi să le împărţim cu ea.

în seara aceea se găseau în bar o serie de prieteni buni ai mei, printre care şi pictorul abstract. Acesta a fost de faţă când Valeska ne-a comunicat noua strategie, în bucătărie, după închiderea localului.

Eu i-am răspuns cucoanei că nu am nici cea mai mică intenţie să-mi amestec bacşişurile mele cu ale celorlalţi şi să le împărt cu ea. Confruntarea noastră gălăgioasă l-a atras la bucătărie pe pictorul abstract. Lângă uşă se găsea o ladă cu sticle de sifon de un sfert şi, de îndată ce ni s-a alăturat, pictorul a început să arunce cu sticle în celebra dansatoare-mim. A aruncat cel puţin o duzină de sticle până când una dintre ele s-o nimerească. A fost chemată o ambulanţă, doamna a primit câteva copci pe scăfârlie şi, inutil să mai spun, eu mi-am pierdut slujba.

Nu mult după aceea, într-o zi de vineri îngheţată din noul an 1942, am fost dat afară din apartamentul prietenului meu, pictorul zurliu.

Aveam în buzunar doar factura dar nu şi banii ca să-mi pot scoate rufele de la spălătoria "La Chinezu^", şi o sumă mai mică decât costul unui bilet de metrou.

După două zile de disperare, am făcut, pentru prima şi ultima oară în viaţa mea, un apel personal pentru un ajutor financiar; am telefonat la departamentul de teatru al Uniunii care se ocupa cu asistenţa şi hrănirea scriitorilor. Mi s-a împrumutat, da, împrumutat, suma de zece dolari, menită să mă menţină în picioare, pe străzile alunecoase, până când avea să vină dezgheţul de primăvară.

în felul meu aiurit, sunt o creatură ingenioasă şi ingenuă totodată; în zilele acelea am făcut apeluri patetice la anumiţi indivizi; şi când cei zece dolari s-au epuizat, m-am dus, la ora mesei, la o terasă restaurant de pe Madison Avenue, unde am dat peste un compozitor de muzică "pop", de mare succes. Am fost invitat nu numai la masă, ci şi la el acasă, unde am rămas patru luni, până când s-a desprimăvărat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în 1943, un prieten al meu s-a angajat ca plasator la vechiul cinematograf Strand Theatre de pe Broadway şi, ştiind că sunt în căutarea unui loc de muncă, mi-a comunicat că cinematograful Strand caută încă un plasator şi că aş putea obţine slujba, dacă o să mi se potrivească uniforma predecesorului meu. Din fericire, fostul plasator avusese înălţimea şi constituţia mea fizică. Am căpătat slujba. în acele zile atracţia cinematografului Strand era filmul clasic din cel de-al Doilea Război Mondial, Casablanca, un vehicul spre cariera de star pentru Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart, amândoi fierbinţi ca jăraticul. Distribuţia îi includea şi pe fabulosul "Grăsan", carismaticul Sydney Greenstreet, pe Peter Lorre şi pe Paul Henreid, iar Dooley Wilson cânta la pian şi din gură, nemuritoarea melodie "As Time Goes By". La vremea aceea, cu un asemenea film magnetic, cinematografele de pe Broadway erau literalmente asaltate şi plasatorii barau cu frânghii coridoarele dintre rândurile de scaune, pentru a-i împiedica pe spectatori să dea năvală pe locuri înainte de a fi plasaţi. La început, misiunea mea era să păzesc intrarea unuia dintre aceste coridoare; dar într-o seară, o cucoană extrem de grasă a dat buzna, rupând cordonul de catifea, şi a ţîşnit pe coridor, gata parcă să ocupe un loc direct pe ecran; şi când am încercat s-o opresc, m-a pocnit în creştet cu o poşetă care părea să conţină lingouri de aur. Singurul lucru de care îmi mai pot aminti e că am continuat să fiu angajat la Strand, dar acum eram plasat lângă intrare, într-o baltă de lumină, de unde dirijam traficul cu mâinile îmbrăcate în mănuşi albe:
- Pe aici, doamnelor şi domnilor. Vă rugăm să aşteptaţi puţin să se elibereze locurile.
Şi, în cele câteva luni cât a rulat Casablanca, am reuşit să învăţ doar cântecul "As Time Goes By".
Eram plătit cu şaptesprezece dolari pe săptămână, care-mi acopereau camera la YMCA şi-mi mai rămâneau şapte dolari pentru hrană. Dar îmi plăcea.
Şi pe urmă, într-o bună zi, agenta mea, Miss Wood, m-a chemat la biroul ei şi m-a informat că am fost cumpărat de compania MGM, ca scenarist.
- Vei primi două sute cincizeci de dolari, m-a anunţat Audrey Wood.
- Două sute cincizeci pe lună? am întrebat cu ochii mari cât cepele în faţa unei asemenea perspective.
- Nu, două sute cincizeci pe săptămână.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O zi sau două mai târziu a avut loc o vizionare a piesei mele, Menajeria de sticlă, şi atunci am descoperit-o pe Laurette Taylor. Această doamnă cunoştea la perfecţie fiecare replică, - ba chiar şi unele în plus. Adăuga replici care trebuiau ulterior tăiate, pentru că sunau "pur Laurette". Era o mare, mare actriţă. Cum nu mai există azi. Maureen Stapleton se apropie oarecum de ea, şi Anna Magnani. Dar în Europa a avut loc un spectacol formidabil cu Dulcea pasăre a tinereţii, interpretată de Edvige Feuillere, marea actriţă de la Comedia Franceză, care a fost chiar mai bună decât Geraldine Page.
Feuillere, Anna Magnani şi Laurette Taylor sunt trei dintre cele mai mari interprete ale pieselor mele. Dintre bărbaţi, Marlon Brando e colosal. Cred că Brando este, probabil, cel mai mare actor în viaţă. îl consider mai bun chiar decât Olivier. Am văzut Ultimul tango la Paris, m-am dus cu inima strânsă pentru că mi s-a spus că e un film pornografic. Nu e deloc pornografic, şi cred că e cea mai mare performanţă artistică din cariera lui Brando. Şi Paul Newman e extraordinar. Dar pregăteşte rolurile cu mare încetineală şi migală; când le termină, însă, e formidabil.

[...] în seara premierei pe Broadway a Menajeriei actorii au fost chemaţi în repetate rânduri la rampă şi, în cele din urmă, au reuşit să mă aducă şi pe mine pe scenă. Stăteam în rândul patru, cineva a arătat cu mâna spre mine şi m-au chemat pe scenă. Mă simţeam stânjenit. Nu cred că am încercat vreo senzaţie de triumf. După părerea mea, scrisul înseamnă continua urmărire a unui ţel foarte evaziv, pe care nu reuşeşti niciodată să-l atingi.

într-un eseu care însoţeşte una dintre ediţiile tipărite ale piesei Pisica pe acoperişul fierbinte, am scris cu sinceritate despre ţelul meu de scriitor: ce aş dori eu să realizez. Şi anume, să captez, într-un fel, acea constant evanescentă calitate a existenţei. Când izbutesc asemenea lucru, consider că am realizat ceva; dar am izbutit de prea puţine ori în raport cu numărul şi efortul încercărilor. Nu am senzaţia că aş fi un scriitor împlinit. Şi când am scris Menajeria, nu mi-am dat seama că am captat-o, dimpotrivă, sunt de acord cu Brooks Atkinson că partea narativă nu e la înălţimea piesei. Slavă Domnului, la versiunea prezentată la televiziune în 1973, au tăiat părţile narative, ceea ce i-a priit piesei.

Poate că sunt o maşină, un simplu dactilograf. Un dactilograf constrâns de împrejurări şi un scriitor forţat de împrejurări. Dar asta-i viaţa mea şi ce veţi găsi în aceste Memorii nu constituie decât periferia vieţii mele intense, pentru că adevărata mea viaţă intensă e munca mea.