Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Tennessee Williams - Camino Real de Antonia Muşeţeanu

Cea mai atipică, cea mai ne-Tennessee Williams piesă din toată opera lui Tennessee Williams. O fantezie alegorică, rodul unei imaginaţii a cărei luxurianţă atinge frecvent, în mod deliberat, oniricul. O piesă scrisă în anul 1953, în care, însă, cititorul de azi descoperă, cu surprindere, germenii unor stiluri dramatice foarte moderne, care aveau să apară mult mai târziu. Un uluitor avant la lettre, care sugerează un soi de vizionarism dramaturgic al lui Williams. O piesă net experimentală, doldora de happenings: actori care sar de pe scenă în sala de teatru, fugăriţi de gardieni printre spectatori, solicitând ajutorul spectatorilor, ascunzându-se prin loji; un permanent raport interactiv între actori şi public. Pe de altă parte, o mostră clasică de teatru absurd; o piesă situată dincolo de timp şi spaţiu. Şi, totodată, o piesă simbolistă, în care doar simbolurile sunt transparente. Toate acestea se întâlnesc în creuzetul piesei Camino Real – Drumul Regal – care nu poate fi decât cel de pe urmă, cel spre punctul terminus.
Autorul scrie în prefaţa la piesă că „punctul de atracţie al acestei piese constă în neobişnuitul grad de libertate de care dă dovadă.Când a început să se desfăşoare, am încercat o neobişnuită senzaţie de eliberare, de parcă aş fi improvizat, după bunul meu plac, la un saxofon tenor dintr-o formaţie Dixieland.”Credem că „neobişnuita senzaţie de eliberare” provenea din încălcarea, deliberată, a tuturor canoanelor dramaturgiei contemporane şi a tuturor canoanelor realităţii eterne.
Acţiunea se petrece într-un oraş fictiv, dintr-o ţară fictivă, din America Latină, unde se vorbeşte spaniola. Este oraşul-limită, pe care un zid foarte înalt şi o scară povârnită, greu de urcat îl despart de un deşert inabordabil – Terra Incognita – dincolo de care nu mai există decât Nimicul.
Această ţară ireală e clădită pe o cruntă realitate, este, de fapt, un stat de dictatură poliţienesc-militară, o dictatură cu toată recuzita fascisto-comunistă: anihilarea individului, a identităţii individuale, totala lipsă de libertate şi de liber arbitru, continua ameninţare cu moartea, înăbuşirea oricărei vagi tentative de eliberare, altfel decât printr-un salt în Terra Incognita etc. Ţinând seama de anul în care a fost scrisă piesa, simbolica totalitarismului militar e foarte clară: Spania lui Franco, cu unele vagi umbre sovietice (se vorbeşte şi de bolşevici). Deci, până aici, o satiră acerbă, gros caricaturizată, a dictaturii totalitare.
Dar cine sunt locuitorii, pasagerii ajunşi, nu se ştie cum, pe aceste stranii meleaguri? Cine sunt protagoniştii piesei? Aici intervine surpriza. Mari figuri legendare, arhetipale, din Literatura Universală, ajunse la senectute, sau chiar la decreptitudine, aşa cum presupune autorul că ar fi arătat dacă ar mai fi trăit. Un Don Quijote jerpelit, cu armura ruginită şi lancea căzută, însoţit de un Sancho Panza obosit şi iritat de fanteziile bătrânului Cavaler, pe care îl şi părăseşte, lăsându-l pradă singurătăţii. Un Lord Byron moleşit de o viaţă de huzur şi de femei, poet al cărui condei şi-a pierdut vârful de oţel, rămânând doar pana; un Lord Byron cu tulburări de memorie, care a uitat numele cauzei căreia şi-a devotat viaţa. O Marguerite Gautier, Dama cu Camelii, care acum nu mai poartă decât camelii albe, cele roşii, care anunţau zilele improprii pentru plăceri amoroase nemaifiindu-i necesare. O Damă cu Camelii care, din cea mai costisitoare curtezană, a ajuns să-şi plătească amanţii tineri. Un Casanova (Geronimo, numit în piesă Jacques), decrepit, sărac şi umilit la culme, obosit şi laş, care descoperă la bătrâneţe componenta de tandreţe a amorului. Baronul de Charlus (al lui Proust – cum ar fi putut Tennessee Williams să nu introducă şi un homosexual în galeria eroilor săi?), un pervers bătrân, infatuat. Esmeralda, graţioasa şi nefericita Esmeralda din Notre Dame a lui Victor Hugo, metamorfozată aici în amoroasa şi naiva fiică a Ţigăncii, ghicitoarea şi „înţeleapta” oraşului. E prezent până şi Cocoşatul de la Notre-Dame, într-un rol de mim.
Toţi aceşti istoviţi „monştri sacri” amestecaţi cu fictivii băştinaşi din Camino Real, îşi continuă, caricatural, menirea emblematică („brandul”), şi vorbesc, indiferent de epoca lor, un limbaj foarte modern, cu aluzii la zi, chiar intelectual.
Piesa, care s-a bucurat de cele mai controversate receptări, poate fi percepută pe două paliere, total distincte: o satiră politică, o diatribă acidulată la tot ce înseamnă dictatură totalitară (cu clară adresă istorică). Şi, în al doilea rând, o piesă filozofică, o tristă psihologie a bătrâneţii, a cramponării de amintirea efemerelor succese apuse, a cinismului şi neîncrederii aferente vârstei, a neacceptării metamorfozelor şi mutaţiilor operate de timp; o psihologie a spaimelor de moarte, de decădere, de neant. Piesa, netradusă şi nejucată la noi până acum, urmează să apară la Editura ART.

GUTMAN (către public): Ah, asta-i muzica dintr-o altă legendă pe care o cunoaşte toată lumea. Legenda unei cocote sentimentale, curtezana care a comis greşeala de a se îndrăgosti. Dar iat-o acum coborând în Plaza, desigur nu aşa cum arăta când ardoarea ei lumina întregul Paris, ci schimbată, dar şi fanată, stinsă aşa cum se sting felinarele şi legendele când se crapă de zi.
ROSITA: Camelii, camelii. Roşii sau albe, aşa cum le potriveşte o doamnă în funcţie de lună.
MARGUERITE: Da, aş dori o camelie.
ROSITA : În seara asta roşie sau albă?
MARGUERITE: Acum nu port decât albe, ... dar pe vremuri existau cinci zile pe lună când o camelie roşie, în locul celei albe, îi avertiza pe admiratorii mei că în unele nopţi luna se împotrivea plăcerilor. Şi de aceea m-au poreclit Camille ...
JACQUES: Mia cara! Discreţia te-a mânat în după-amiaza de azi să colinzi prin bazare, purtând safirul cabochon şi cerceii de diamant? Zi mersi că ţi-a furat numai poşeta şi actele. Eşti obosită, Marguerite? Ar fi trebuit să te odihneşti în după-amiaza asta.
MARGUERITE: Am privit la argint şi m-am odihnit.
JACQUES: La Ahmed ai privit la argint?
MARGURITE: Nu, la Ahmed m-am odihnit şi am băut un ceai de mentă.
JACQUES: Ai băut ceai de mentă jos la parter?
MARGUERITE: L-am băut sus.
JACQUES: Sus unde ard florile de mac?
MARGUERITE: Sus unde e răcoare şi muzică, iar clinchetele bazarului sunt dulci ca uguitul porumbeilor.
JACQUES: Sună într-adevăr odihnitor. Să zaci întins pe divan, între perne de mătase, într-un alcov parfumat, ascuns de draperii, deasupra bazarului?
MARGUERITE: Uitând, un timp, unde mă aflu sau că nu ştiu unde mă aflu ...
JACQUES: Uitând de una singură sau uitând alături de un partener tânăr care cântă la lăută sau la flaut sau care îţi arată argint? Da. Sună foarte odihnitor. Şi totuşi arăţi obosită.
MARGUERITE: Arăt obosită pentru că mă oboseşte jignitoarea ta solicitudine.
JACQUES: E jignitor faptul că mă tem pentru siguranţa ta în astfel de locuri?
MARGUERITE: Da. Are implicaţii jignitoare.
JACQUES: Ce implicaţii anume?
MARGUERITE: Ştii bine – anume că aş fi una din acele voluptuoase îmbătrânite – care în trecut erau plătite să procure plăceri, iar acum plătesc ele pentru plăceri. Jacques, nu vreau să fiu urmărită. Am mers prea departe pentru a mai putea fi urmărită.
JACQUES: Pe viitor, Marguerite, trebuie să ai mai multă grijă de tine. Auzi?
MARGUERITE: Aud. Adică să renunţ la distracţii? La parteneri de alcov drapat şi parfumat, deasupra bazarului, să renunţ la tinerii care trag pe nări o pudră albă sau pufăie un fum cenuşiu, care aproape că-i preface în cineva pe care nu-l poţi uita?
JACQUES: Da, de acum înainte.
MARGUERITE: Ce va fi de acum înainte, bătrâne şoim?
JACQUES: Odihnă. Pace!
MARGUERITE: Odihnească-se în pace este cel din urmă sfat pe care ţi-l gravează pe mormânt, ori eu încă nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Tu eşti? Te simţi pregătit? O, Jacques, când o să plecăm de aici? Cum o să putem pleca de aici, trebuie să-mi spui.
JACQUES: Ţi-am spus tot ce ştiu.
MARGUERITE: Nu mi-ai spus nimic, ai renunţat la orice speranţă.
JACQUES: N-am renunţat. Nu-i adevărat.
MARGUERITE: De când n-ai mai fost la agenţia de voiaj?
JACQUES: Chiar azi dimineaţă am făcut vizita obişnuită la Cook’s American Express, Wagon-lits Universal, şi situaţia era aceeaşi. Zborurile de aici sunt suspendate până la noi ordine ce urmează să vină din partea unei personalităţi sus-puse.
MARGUERITE: Şi chiar nimic, absolut nimic?
JACQUES: Se zvoneşte că ar exista un mijloc numit Fugitivo, dar ...
MARGUERITE: Dar?!?
JACQUES: Acest Fugitivo e una din chestiile alea neprogramate, care ...
MARGUERITE: Când, când, când?
JACQUES: Ţi-am spus că nu are program. Neprogramat înseamnă că nu se ştie când vine şi când pleacă.
MARGUERITE: Nu-mi servi explicaţii de dicţionar. Vreau să ştiu cum putem ajunge la el. Nu le-ai oferit o şpagă? Nu le-ai oferit bani? Nu. bineînţeles că nu. Ştiu şi de ce. Pentru că tu nu doreşti cu adevărat să pleci de aici. Şi îţi spui că nu doreşti să pleci pentru că eşti cutezător ca un şoim bătrân. Dar adevărul e – adevărul real nu adevărul regal – că eşti înspăimântat de acea Terra Incognita care se întinde dincolo de zid.
JACQUES: Ai ghicit adevărul. Da, sunt înspăimântat de cuprinsul acela necunoscut dinăuntrul zidurilor şi de dincolo de zid, ca şi de orice alt loc din lume în care nu am fi împreună, tu şi cu mine. Singurul ţinut, cunoscut sau necunoscut, în care izbutesc să respir, sau care m-ar putea interesa, este acela în care putem respira împreună, aşa cum ne aflăm acum la masa asta. Şi aşa cum vom fi mai târziu, puţin mai târziu, apropiaţi unul de celălalt, singurii locuitori ai unei lumi infime ale cărei graniţe se întind cât ţine lumina unei lămpi trandafirii – în ţara dulce, pe deplin cunoscută, a patului tău răcoros.
MARGUERITE: Mica alinare a iubirii?
JACQUES: E o alinare chiar atât de mică?
MARGUERITE: Păsările din colivie se acceptă una pe cealaltă dar nu visează decât să-şi ia zborul.
JACQUES: Vreau să stau aici cu tine şi să te iubesc şi să te apăr până când o să vină timpul sau modalitatea de a pleca împreună în mod onorabil.
MARGUERITE: „Să plecăm onorabil?” Vocabularul tău e la fel de demodat ca şi pelerina ta sau bastonul. Cum ar putea cineva să plece onorabil din locul ăsta unde nu există altceva decât o treptată irosire a tot ce e mai bun în noi ... felul acela de disperare care vine după ce însăşi disperarea s-a mistuit de atâta aşteptare ...
[...]
MARGUERITE: Eram gata să plec ... fără tine.
JACQUES: Ştiu, ştiu!
MARGUERITE: Atunci, cum ... de poţi, totuşi ...?
JACQUES: Să te ţin în braţe?
Pentru că tu m-ai învăţat ce înseamnă partea aceea din dragoste care se numeşte tandreţe. Nu o cunoşteam. O, am avut amante... care mă încercuiau... ca luna de pe cer. Mă strecuram dintr-un alcov în altul, cu poalele cămăşii mereu în flăcări; treceam de la o femeie la alta, asemenea găleţilor de ulei pasate din mână în mână într-un incendiu. Dar niciodată până acum nu am iubit cu acea latură a dragostei care e tandreţea.
MARGUERITE: Ne-am obişnuit unul cu celălalt. Asta e de fapt ceea ce crezi tu că e dragoste. Acum ai face mai bine să mă laşi, ai face mai bine să pleci şi să mă laşi în pace pentru că s-a stârnit un vânt rece din munţi, care mătură deşertul şi pătrunde şi în inima mea; şi dacă mai rămâi cu mine, rişti să-ţi spun nişte lucruri crude, care or să-ţi rănească orgoliul: o să te tachinez în legătură cu decăderea virilităţii tale!
JACQUES: De ce dezamăgirea îi face pe oameni să fie răi unii faţă de alţii?
MARGUERITE: Fiecare dintre noi e foarte singur.
JACQUES: Doar dacă nu avem încredere unul în celălalt.
MARGUERITE: E necesar să nu avem încredere unii în alţii. E singura noastră armă de apărare împotriva trădării.
JACQUES: Eu credeam că arma noastră de apărare e iubirea.
MARGUERITE: Ah, Jacques, ne-am obişnuit unul cu celălalt, suntem doi şoimi captivi, închişi în aceeaşi colivie, aşa încât ne-am deprins unul cu celălalt. Asta e ceea ce trece drept dragoste în fundătura întunecoasă, mucedă, numită Camino Real.
Avem noi vreo certitudine? Nici măcar certitudinea existenţei noastre, dragul meu prieten consolator. Şi cui îi putem pune întrebarea care ne frământă? Ce e locul ăsta? unde ne aflăm? Un grăsan bătrân ne serveşte aluzii viclene care ne derutează mai rău şi o impostoare ţigancă se zgâieşte la cărţile de joc şi la frunzuliţele de ceai. Ce altceva ne oferă? O continuă îndelungă procesiune de evenimente minore care ne asigură că noi şi străinii care ne înconjoară continuăm să mergem înainte? Încotro? Pentru ce? Şi că vergeaua pe care ne căţărăm e şubredă! Suntem singuri. Suntem speriaţi. Aşa încât, din când în când, ne întindem unul celuilalt mâna, în bezna din care nu putem scăpa – ne strângem unul în celălalt pentru un strop de consolare reciprocă – şi asta trece drept dragoste în fâşia asta de drum terminal, care a fost cândva regal. Ce e sentimentul acela care ne leagă? Când simţi pe umărul tău epuizata mea greutate, când eu strâng la piept înspăimântatul tău cap de şoim, ce simţim acolo, în ceea ce a mai rămas din inimile noastre? Ceva, da, ceva... gingaş, ireal! Ceva golit de sânge. Asemenea violetelor care ar creşte la lumina lunii sau în crăpăturile munţilor acelora îndepărtaţi, fertilizaţi doar de găinaţul corbilor. Păsările care ne sunt familiare. Umbrele lor inundă Plaza. Îi aud fâlfâindu-şi aripile asemenea unor femei bătrâne care ar bate covoare jerpelite cu nişte măturoaie cenuşii. Dar tandreţea, violetele din crăpăturile munţilor... nu pot sfărâma stâncile.
JACQUES: Violetele din munţi pot sfărâma stâncile dacă crezi în ele şi le laşi să crească.
[...]
GUTMAN: Ne părăsiţi, Lord Byron?
BYRON: Vă părăsesc, domnule Gutman.
GUTMAN: Păcat! Probabil că v-a cuprins nerăbdarea.
BYRON: Luxul şi comodităţile acestui loc m-au înmuiat. Condeiul meu şi-a pierdut vârful de oţel. Nu a mai rămas decât pana.
GUTMAN: Posibil să se fi întâmplat aşa. Şi ce se poate face?
BYRON: Plecarea! Despărţirea!
GUTMAN: De dumneavoastră înşivă?
BYRON: Despărţirea de eul meu de acum şi întoarcerea la eul meu de odinioară.
GUTMAN: Asta-i despărţirea supremă pe care o poate realiza un om. Presupun că plecaţi la Atena. Se poartă acolo un nou război şi, ca în toate războaiele de la începutul începuturilor, poate fi interpretat ca o luptă pentru ... ce?
BYRON: Pentru libertate! N-ai decât să râzi, dar pentru mine asta încă înseamnă ceva.
GUTMAN: Bineînţeles. Şi nu râd deloc, sunt plin de admiraţie.
BYRON: Mi-am îngăduit să mă las distras.
GUTMAN: Într-adevăr.
BYRON: Dar n-am uitat cu totul de vechiul meu devotament faţă de ...
GUTMAN: Faţă de ce, Lord Byron? Nu vă puteţi aminti obiectul propriului dumneavoastră devotament?
[...]
BYRON: Vocaţia unui poet – aşa cum era şi vocaţia mea – constă în a influenţa inima altuia într-un chip mai duios. Poetul ar trebui să-ţi purifice inima şi să o înalţe. Căci ce altceva e inima decât un soi de ... un soi de instrument! ... care preface zgomotul în muzică şi haosul în ... ordine ... o misterioasă ordine!
În asta a constat cândva vocaţia mea, înainte de a fi fost înăbuşită de vulgarele aclamaţii. Încetul cu încetul s-a pierdut printre gondole şi palazzos – printre baluri mascate, saloane sclipitoare, curţi umbroase, porţi iluminate de torţe, faţade baroce, divane şi covoare, candelabre şi farfurii de aur pe damascuri albe ca zăpada, doamne cu grumazuri zvelte ca nişte lujere de flori, care se aplecau spre mine învăluindu-mă în răsuflarea lor parfumată. Dezvelindu-şi sânii!
Murmurând, surâzându-mi pe furiş! Şi pretutindeni marmură, grandoarea marmurii, marmură roz şi cenuşie, străbătută de vine, sau colorată ca pielea crudă jupuită, – toate acestea te distrăgeau plăcut din înfricoşătoarea solitudine a poetului. O, am scris multe cânturi la Veneţia sau la Constantinopole, la Ravena, la Roma şi în toate acele drumeţii latine şi levantine în care mă purta piciorul meu strâmb – dar mă şi minunez de ele, se împuţinează ca vinul în sticle... În lumea asta bântuie o pasiune pentru decădere, pentru declin.
Şi mai târziu m-am pomenit ascultând muzicienii ascunşi pe după o perdea de palmieri artificiali – în loc să ascult coarda singuratică, pură, a instrumentului din inima mea ...
Da, a sosit momentul să plec de aici!
[...]
(Don Quijote se mişcă lângă zidul de pe Skid Road. Tuşeşte, scuipă şi se opinteşte în picioare.)
QUIJOTE (către Kilroy): Hello! Asta-i o fântână?
KILROY: Da, dar ...
QUIJOTE: Mi-e gura plină de pene de găină ...
(Se apropie de fântână. Apa începe să curgă. Bătrânul cavaler îşi clăteşte gura, bea şi îşi scoate haina ca să se scalde, înmânându-i lui Kilroy veşmântul zdrenţuit.)
QUIJOTE (în timp ce se scaldă): Que pasa, mi amigo?1
KILROY: S-a petrecut o faptă oribilă. Înţelegi ce-ţi spun?
QUIJOTE: Cine poate înţelege mai bine decât mine ce înseamnă o faptă oribilă!
Pot să-ţi dau un sfat?
KILROY: Frate, la punctul ăsta din Camino Real primesc orice mi se oferă.
QUIJOTE: Nu-ţi! Plânge ! de! milă! Orgoliul rănit, numeroasele jigniri pe care le îndură ego-ul nostru, fiind găzduite în trupuri îmbătrânite şi în inimi care au obosit, trebuie acceptate cu un zâmbet îngăduitor – uite aşa! Vezi?
(Faţa lui se crapă în două sub un rânjet enorm.)
Altminteri te prefaci într-o putină cu lapte acrit – leche mala, aşa-i spunem noi – care nu atrage pe nimeni şi cel mai puţin pe tine. Ai ceva planuri?
KILROY (cam nesigur, cu tristeţe): Mă rog ... mă gândeam ... să plec de aici.
QUIJOTE: Bine! Vino cu mine.
KILROY(către public): Babalâc nebun!
(apoi către cavaler): Donde?2
QUIJOTE (pornind spre scări): Quien sabe!3
[...]
(Quijote îşi înalţă lancea cu un gest formal şi strigă, hotărât, de pe scări.)
QUIJOTE: Violetele din munţi au sfărâmat stâncile!

______________
1 Ce se întâmplă, prietene? (sp.)
2 Unde? (sp.)
3 Cine ştie! (sp.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara