Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Temperatura neruşinării de Mircea Mihăieş

În ziua de azi, Statele Unite n-au nevoie de duşmani externi. Au atât de mulţi în interior, încât ar putea popula cu ei un stat european de mărime medie. Unul dintre ei se numeşte Michael Moore, scriitor şi regizor, câştigător, la Cannes, al Marelui Premiu pentru filmul Fahrenheit 9/11. Titlul este calchiat după celebra carte a lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, temperatura la care iau foc cărţile. Fahrenheit 9/11 ar fi în opinia lui Moore "temperatura la care arde libertatea". Ca mulţi intelectuali americani de stânga, Michael Moore e torturat de obsesia că trăieşte într-o dictatură nemiloasă, dominată de o clasă politică ce şi-a jurat lichidarea libertăţilor civice. Într-un acces de furie oarbă contra propriei ţări, nu s-a sfiit să ceară pentru alegerile americane "observatori ONU şi trupe ONU"!Fanfaronada de anarhist a lui Moore ar fi, până la un punct, acceptabilă, dacă el n-ar avea o vină directă pentru ceea ce s-a întâmplat la prezidenţialele din 2000: nimeni altul decât Moore fusese şeful de campanie al lui Ralph Nader, candidatul independent ale cărui voturi luate democraţilor au produs situaţia fără precedent din statul Florida şi la cele trei numărători. Slinos, lipsit de caracter, lacom, demagog, pe cât de iute de replică, pe atât de nesimţit ("un jeg şi-un ipocrit obsedat de bani", l-a definit fostul său manager), Moore îşi arogă de câţiva ani rolul de purtător de cuvânt al sărăcimii americane. În opinia lui, violenţa din America e rezultatul unei "culturi a fricii create de o mass-media rasistă".

Un sărac ce stă pe conturi de milioane de dolari, obţinuţi din publicarea unor cărţi - Stupid White Men ("Albi proşti") şi Dude, Where's My Country? ("Gagiule, unde e ţara mea?") -, Moore nu se sfieşte să afişeze el însuşi un rasism de cea mai respingătoare formulă. Un jurnalist de la ziarul britanic "The Observer" citează o declaraţie privitoare la momentul de maxim tragism din istoria americană recentă: "Dacă pasagerii din 11 Septembrie ar fi fost negri, ei ar fi luptat fără îndoială cu piraţii aerului, dar albii răzgâiaţi erau prea obişnuiţi ca altcineva să aibă grijă de ei". Ei bine, această creatură alergică la ideea de alb, a pornit o cruciadă obscenă contra politicii americane.

Că actualul preşedinte american e departe de-a reprezenta idealul politicianului modern, e limpede pentru orice om de bun simţ. Dar de-aici până la a blama America, simbolica Americă, pentru greşelile conducătorilor săi reprezintă semne sigure ale dereglării psihice. Războiul din Irak, oricât de doritori de pace am fi (şi suntem!) a fost o necesitate. Faptul că echipa din jurul lui Bush - Rumsfeld şi Condoleezza Rice, în principal - au gestionat catastrofal perioada de după încheierea confruntării militare e o cu totul altă discuţie. Dar, aşa cum spunea, într-un articol din "L'Express", Michael Ignatieff, Saddam Hussein "era el însuşi o armă de exterminare în masă", aşa că eliminarea celui care, la rându-i, "eliminase" cinci milioane de kurzi era cât se poate de legitimă.

Nu e de mirare că filmele şi cărţile lui Michael Moore se bucură de-un asemenea enorm: ele sunt o abilă sinteză a clişeelor antiamericanismului prizat cu voluptate la ora actuală în lume. Aici nu e vorba de necesara, sănătoasa atitudine a unui intelectual critic, ci de un ideolog posedat de ură. La Cannes, proiecţia filmului a fost acompaniată de paisprezece minute de aplauze şi ovaţii. Urmaşii lui Vercingetorix, inventatorii tehnicii de-a arunca în capul duşmanului cocoşi înfuriaţi, au simţit c-a venit momentul unei revanşe istorice: dacă tot i-a scăpat America de Hitler, e o datorie patriotică să demonstreze că, la urma urmelor, salvatorii nu erau cu nimic mai breji decât împilatorii. Popor rafinat, francezii nu iubesc nimic mai mult (susţine Andrew Anthony) decât "pe americanii care-i critică pe americani". Or, după unii autori, de la rafinament la perversitate nu e adesea decât un pas. La Cannes el a fost făcut cu brio. Pentru ca spectacolul să fie complet, mişcările de scenă (sau, mai precis, de culise), au beneficiat de colaborarea altui american, Quentin Tarantino, preşedintele juriului din acest an.

(O paranteză despre cel din urmă: lansat cu mare tam-tam, ca un fel de Orson Welles al postmodernităţii, Tarantino a realizat, în 1992, un film de referinţă, Pulp Fiction. Tot ce-a urmat după aceea, adică Jackie Brown şi cele două părţi ale idioţeniei numită Kill Bill, ne înfăţişează spectacolul jenant al unei minţi declasate, în pană de idei şi imaginaţie, reluând la infinit aceleaşi şmecherii vizând cronologia narării şi parodierea grosieră a unor situaţii de care cinematografia s-a plictisit de multişor. Doar astfel îmi explic rânjetul de satisfacţie al acestui personaj completamente iresponsabil, fericit să-şi lege numele de încă un scandal mediatic.)

Fahrenheit 9/11 e un documentar ce-şi propune să demonstreze malignitatea regimului Bush. Şi, pe cale de consecinţă, a Americii condusă de acesta. Printr-un montaj abil, o parte din film ne înfăţişează un preşedinte pe cât de prost, pe atât de primejdios pentru soarta planetei. Dar Moore nu pare mulţumit cu o pradă atât de uşoară - în ultimii trei ani, presa americană a scos la iveală mii de exemple care dovedeau, cu mai mult har, acelaşi lucru. Infiltrându-se printre soldaţii americani din Irak, Moore redă imaginea unor personaje demoralizate, dar cu o acută ură împotriva propriilor conducători. Adică o armată politizată la exrem, un fel de desperados sud-americani ce extermină băştinaşii din junglă. Dac-ar fi adevărat, acest lucru ar fi extrem de periculos nu doar pentru America, dar şi pentru întreaga civilizaţie planetară.

În cel mai pur stil al filmelor de propagandă sovietice (jurnaliştii au făcut, de altfel, trimiteri la "arta montajului" a lui Eisenstein din peliculele puse în slujba lui Stalin, după cum ovaţiile de la Cannes au fost descrise ca având aceeaşi sorginte - "Ca pe vremea Tătucului, cei prezenţi continuau să aplaude, fiecare, înspăimântat de moarte să nu fie el primul care încetează"), documentarul insistă pe tragedia victimelor: copii în zdrenţe plângând pe cadavrele părinţilor, femei despletite alergând fără ţintă, bărbaţi mutilaţi, ş.a.m.d., într- un ciné-verité al groazei.

Toate acestea erau, din nefericire, cât se poate de reale. Dar a face un documentar cu titlul Fahrenheit 9-11 fără să dai absolut nici o imagine cu dărâmarea turnurilor gemene ale lui World Trade Center ţine de cu totul altceva decât de propagandă. Ţine de mizeria morală cea mai profundă, de paranoia irecuperabilă. Pe când tragedia irakienilor era prezentată cu lux de amănunte (şi e bine că e prezentată!), aneantizarea celor trei mii de civili nevinovaţi din New York e doar sugerată: câteva chipuri de oameni ce aleargă derutaţi pe străzi, câteva mormane de moloz acoperite de fum. În rest, ura compactă a unui milionar ce face gargară cu apartenenţa la "working-class", şi triumful garagaţei populiste a unui clown cinic care, din ură morbidă pentru un politician la rândul lui suspect, ajunge să batjocorească tot ce-i stă în cale.

Anti-americanismul respingător îşi dă mâna, în Michael Moore, cu un rasism volubil şi cu un anti-semitism abia voalat. Poziţiile pro-palestiniene, scenariul de operetă prin care vede rezolvarea situaţiei din Orientul Mijlociu sunt, probabil, pe placul multor comunişti occidentali. Din nefericire, balanţa strâmbă în care astfel de indivizi pun greşelile democraţiei nu poate avea decât un efect: încurajarea extremiştilor, a radicalilor fundamentalişti care şi-au asigurat cei mai eficienţi ambasadori în chiar sânul democraţiilor liberale. Atunci când civilizaţia noastră va sucomba sub asaltul barbariei, să nu uităm acest nume: Michael Moore.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara