Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Temele vremii noastre de Tudorel Urian


Editorialul ocupă în existenţa fiecărei publicaţii un loc special. Potrivit unei definiţii clasice, acest tip de articol prezintă (ar trebui să prezinte) punctul de vedere al publicaţiei respective în legătură cu o problemă care ţine, la momentul respectiv, capul de afiş al actualităţii. Editorialul trebuie, de aceea, să fie semnat de o persoană care ocupă un rol proeminent în conducerea revistei sau a cărei voce de mare autoritate se identifică de multă vreme cu publicaţia în cauză. Exceptînd unele cazuri speciale, editorialele sînt articole de dimensiuni fixe, relativ reduse, publicate cel mai adesea în acelaşi loc de pe prima pagină, care prezintă poziţia redacţiei în legătură cu o problemă controversată, aflată în dezbaterea societăţii, sau justifică orientarea tematică a respectivului număr de revistă.

Inutile silogisme de morală practică este o selecţie a editorialelor publicate de Nicolae Manolescu în „România literară” începînd cu anul 1995. Faptul că din volum lipsesc primii doi ani din activitatea de editorialist a directorului publicaţiei noastre (Nicolae Manolescu a început să scrie editoriale încă din anul 1993) se explică prin aceea că textele au fost preluate din versiunea electronică a „României literare”, inaugurată în anul 1995.

Ca editorialist, Nicolae Manolescu are cîteva teme predilecte de reflecţie. Se poate spune că, într-un fel, editorialele sale sînt o combinaţie a preocupărilor publicistului Nicolae Manolescu din rubricile care l-au făcut celebru: Cronica literară, Ochiul magic şi Teme. Cele mai multe dintre texte se află la confluenţa dintre literatură şi politică şi discută dintr-o perspectivă morală rolul jucat de scriitori în societatea românească dinainte şi de după evenimentele din decembrie 1989. Altele pornesc de la pretextul unor aniversări pentru a repune în discuţie actualitatea scriitorilor mai mult sau mai puţin clasici. În fine, o a treia categorie de însemnări o constituie polemicele directe, reacţiile la diverse puncte de vedere apărute în presa culturală din ţară şi străinătate. Se poate vorbi şi despre o tehnică standard, marca Nicolae Manolescu, de construcţie a acestui tip de articole. Editorialele încep, invariabil, cu enunţarea abruptă a motivului care a determinat în săptămîna respectivă scrierea unui anumit text. Pretextul poate fi un articol de ziar („Un număr din «Dilema» a stîrnit polemica în jurul lui Eminescu”), lectura unei cărţi recent apărute („Dubla problemă a interesantei cărţi a lui David Lodge Limbajul romanului (Univers, 1988, traducere Radu Paraschivescu), este dacă limbajul funcţionează la fel ori diferit în roman şi, respectiv, în poezie...”), o aniversare („La 12 iulie s-au împlinit, într-o ignorare deplină, 185 de ani de la naşterea lui Ion Ghica...”) o reflecţie mai mult sau mai puţin întîmplătoare („Generaţiile mai vechi ştiu foarte bine ce a însemnat, vreme de vreo două-trei decenii, a citi printre rînduri”), un punct de vedere care îi stîrneşte indignarea sau doar mirarea („Oricît m-aş strădui, nu înţeleg panica domnului Michael Shafir din articolul publicat în «Sfera politicii» (nr. 61, iulie-august 1988) şi intitulat O tragicomedie în desfăşurare?”). Urmează expunerea calmă, senină, raţională a punctului de vedere al editorialistului în chestiunea respectivă, cel mai adesea (aspect sesizabil mai ales în cazul aniversării scriitorilor clasici) din perspectiva timpului prezent, a sensibilităţii şi complexităţii vieţii intelectuale contemporane. Demonstraţia, mereu impecabilă din punct de vedere logic, se încheie întotdeauna cu o concluzie scurtă, clară, menită să lumineze retrospectiv textul, dincolo de care nu prea mai rămîne nimic de spus. Editorialele devin astfel săptămînale exerciţii de silogism, de unde şi numele acestei cărţi, inspirat după arghezianul Manual de morală practică.

Citite în succesiunea lor, editorialele lui Nicolae Manolescu se constituie într-un breviar al temelor care au dominat dezbaterea publică românească în anii tranziţiei (în cazul de faţă, din 1995 încoace). Probleme precum colaboraţionismul scriitorilor cu regimurile autoritare, măsurile diferite folosite în momentul de faţă pentru cîntărirea celor două ideologii criminale ale secolului XX, fascismul şi comunismul, existenţa sau inexistenţa antisemitismului la nivelul elitelor intelectuale româneşti, relaţia dintre comunism şi naţionalism, scriitorii şi Securitatea (poliţia), revizuirea sistemului de valori şi a canonului literar după căderea comunismului, relaţia dintre pornografie şi cultură, problema regulilor în aparentul haos care caracterizează discursul literar şi critic în postmodernitate, implicarea scriitorilor în viaţa politică, au fost intens dezbătute în anii din urmă în colocvii, simpozioane, au prilejuit intervenţii polemice în presa culturală sau cotidiană ori în emisiuni de radio şi de televiziune. Poziţiile lui Nicolae Manolescu sînt de fiecare dată foarte nuanţate (adesea în răspăr cu ideile oficial acreditate), argumentele aduse în sprijinul tezelor sale sunt temeinice şi întreaga demonstraţie capătă aerul unui didacticism superior de care trebuie să se ţină seama. Raţional prin excelenţă, mereu detaşat de orice mize colaterale, directorul „României literare” judecă fiecare situaţie cu mintea limpede şi cu deplină onestitate morală şi intelectuală. Spre deosebire de mulţi dintre adversarii săi de idei care au, deja, în momentul deschiderii discuţiei, o concluzie pe care se străduiesc să o argumenteze, Nicolae Manolescu nu are idei preconcepute, ajunge la concluzie în mod natural, pe baza raţionamentelor, fapt ce îi permite să sesizeze şi să pună în evidenţă inadvertenţele şi verigile lipsă din judecata preopinentului său. O polemică în jurul căreia a curs multă cerneală este cea purtată cu Norman Manea şi Andrei Cornea în jurul noţiunii de rasism. Acuzat, împreună cu Gabriel Liiceanu că ar nutri sentimente antisemite, Nicolae Manolescu denunţă un mod de judecată care presupune discriminarea pozitivă şi confundă spiritul critic cu discriminarea rasială: „Nu poate fi considerat antisemit cineva care batjocoreşte ori omoară un evreu decît dacă o face pentru că e vorba de un evreu, de un ins care aparţine acestei etnii. Rasistul este un criminal (uneori, doar potenţial), dar nu toţi criminalii sînt rasişti. Riscul amintit mai sus constă într-o discriminare aşa-zicînd pozitivă: aceea de a considera că anumite persoane se bucură de intangibilitate întrucît aparţin unei etnii, unei confesiuni, unei rase. Dl Manea ar trebui să ştie că antisemit nu este acela care ar contesta, să zicem, valoarea literară a romanelor şi eseurilor sale, ci acela care le-ar considera mediocre pentru că d-sa este evreu. Prima contestare ţine de spiritul critic.” (p. 132)

Demonstraţia este mai mult decît convingătoare şi ea demonstrează că autorul ei gîndeşte liberal. O împărtăşesc integral. Cred însă că, într-o oarecare măsură, ea contrazice a doua parte a articolului. Pe fond dl Manolescu are dreptate: se poate pune semnul de egalitate între crimele comise în secolul XX de regimurile fasciste şi comuniste. Mă tem însă că nu rasismul este zona în care trebuie căutată echivalenţa crimelor. „Ca şi Hitler, Stalin a fost rasist. Ca şi naziştii, comuniştii au comis crime în virtutea ideologiei lor”, scrie editorialistul la pagina 133. Cred că între cele două ideologii criminale există o deosebire fundamentală. În vreme ce naziştii au ucis în mod explicit în numele rasei, comuniştii au ucis în numele luptei de clasă. Victimele comunismului (numeric superioare celor ale nazismului) nu au fost selectate programatic în virtutea apartenenţei la o rasă. Printre milioanele de nevinovaţi ucişi de Stalin presupun că cei mai mulţi au fost ruşi, iar Maniu, Gheorghe Brătianu ori Lucreţiu Pătrăşcanu au fost închişi şi şi-au găsit sfîrşitul în temniţele comuniste din alte cauze decît apartenenţa lor la etnia română. Fireşte aceasta nu schimbă în nici un fel natura criminală a ideologiei comuniste. Regimurile fascist şi comunist sunt cele mai sinistre experimente politice ale secolului XX. Categoric, ele trebuie judecate cu aceeaşi măsură, dar este evident faptul că natura lor criminală trebuie căutată în planuri diferite. A discuta natura criminală a regimului comunist doar din perspectiva rasismului înseamnă a îngusta nepermis zona cercetării şi a oferi un nesperat culoar de fugă odioşilor responsabili comunişti. În plus, un asemenea demers ar suna aproape ca o jignire pentru milioane de victime ale comunismului.

Editorialele lui Nicolae Manolescu au un merit fundamental. Acela că îndeamnă la reflecţie. Fiecare dintre ele ar merita o discuţie separată. Toate textele acestui volum pun în mişcare mintea cititorului, oferă unghiuri de privire surprinzătoare care schimbă, uneori spectaculos, percepţia comună asupra unor persoane, lucruri sau situaţii despre care se crede îndeobşte că se ştie totul. Lecţia implicită a excelentelor editoriale ale lui Nicolae Manolescu este aceea că un spirit liber trebuie să se ferească de ideile de-a gata, indiferent de unde ar veni ele, să problematizeze în permanenţă şi să spună cu voce tare ceea ce gîndeşte, indiferent de reacţia celor din jur. Este o lecţie intelectuală şi, mai ales, civică. O lecţie simplă, dar care, însuşită la timp, ar fi putut să dea un cu totul alt curs nesfîrşitei noastre tranziţii



Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, 512 pag., 115 000 lei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara