Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tema distrugerii (cu variaţiuni) de Saviana Diamandi


Personajele acţiunii, pe care o vom aduce în prim-plan, sunt personalităţi bine conturate, nu de puţine ori chiar personaje-cheie, reprezentative cultural, supuse, şi ele, în plină maturitate unei schimbări, pe care, articulând spaţiul vizat spre un câmp comportamental, am numi-o, de această dată, mai degrabă, o schimbare de morală, de etică, şi de ce nu – o schimbare de Lebensanschauung, fără să îndrăznim să ridicăm ochii spre sfera mai largă a Weltanschauung-ului.

Speranţa iernii începutului de an 1990 a fost sau ar fi putut fi catalizatorul firesc pentru împletiri, rupturi, deveniri, prăbuşiri, naşteri de nou – acel nou copiat în virtutea undelor propagate, sau un nou latent, poate pregătit cu ani în urmă şi nicicând înfăptuit, dar un nou al schimbării, eliberat din rigide angrenări social-culturale.

Spre limpezirea cititorului şi întru stabilirea unei relaţii directe, vom începe să numim decorul şi personajele iniţiale: doi arheologi şi un muzicolog – doi bărbaţi şi o femeie, de vârste diferite, cu trecuturi culturale şi chiar politice diferite – se încumetă şi transformă o subinstituţie ataşată Institutului de Arheologie din Bucureşti şi controlată, pare-se, de fosta Securitate printr-un director onorific, prin lipsă de personalitate juridică şi prin alcătuirea ei comică din cinci posturi, într-un adevărat institut de cercetare pluridisciplinară, care să poată acoperi direct, prin constituirea de filiale în ţară, cerinţele zonale ale cercetării de teren.

Singura dificultate întâmpinată cu adevărat este legată de obiectul cercetării: un domeniu aproape compromis de vechea gândire comunist-naţionalistă, bine antrenată în împletirea dintre politic şi culturalul sec, compromis de atingerea tangenţială cu foşti reprezentanţi ai lumii legionare, din cei de calitate mediocră, cultural vorbind, dar, ce e drept, învârtitori de bani, şi oricum agreaţi de comuniştii naţionalişti, iar, în virtutea acestor două direcţii, compromis şi din perspective ştiinţifice, cu oameni de ştiinţă îngenunchiaţi de tentaţii şi cu diletanţi cărora li se uşurează mult accesul şi luarea de iniţiativă.

Poate că tocmai de aceea, tracologia a însemnat pentru cei trei o provocare: de a obţine posturi, de a convinge şi pe alţii să devină participanţi activi – fie ei arheologi, lingvişti, etnologi, antropologi, fie ei din Capitală sau din provincia universitară -, provocarea de a se reorganiza de la scaune şi mese, de la o bibliotecă din nimic, la telefoane, fax-uri şi computere şi până la o nouă hotărâre guvernamentală, care să-i legifereze şi consolideze existenţa nouă, proiecte, tactici de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi colaborări internaţionale.

Poate că nici n-ar fi necesar să luăm pulsul unei instituţii noi – aproape că e de la sine înţeles, că strădaniile celor angajaţi s-au concentrat intens pe ritmicitatea făptuirilor: extrem de multe publicaţii, majoritatea în limbi străine, extrem de multe întruniri ştiinţifice, majoritatea internaţionale şi toate cu urmări concrete în tipărituri sau colaborări efective în teren şi, mai ales, multă strădanie pentru integrarea în viaţa ştiinţifică europeană (proiecte, programe, burse, publicaţii şi activităţi de teren cu parteneri străini), ba mai mult, o continuă mediere între estul şi vestul european ştiinţific, prin oferirea unei posibilităţi de implicare a Basarabiei moldoveneşti şi ucrainiene. Iar peste toate, a planat susţinutul şi marele efort de obţinere de fonduri, care să permită menţinerea ritmicităţii împlinirilor.

Apariţia unei mişcări crescânde într-un sistem frământat de convulsii nu poate naşte, în contratemă, decât, în caz fericit, imitaţii îndepărtate sau apropiate. În cazul neputinţei de a se afilia unui eveniment, ce se prevede a fi viguros, sau, cel puţin, de a-l accepta cu generozitate, contratema se recunoaşte în mişcări distructive.

De modelul distrugerii am avut îndestulător parte: capul de temă l-au reprezentat „codaşii clasei”, care s-au văzut întâimergători prin, mai ales, distrugerea stratului subţire al intelectualităţii româneşti de după venirea comuniştilor. Dar bolnav trebuie să fie poporul, când mai marii lui îi sunt inferiori. Când neexersaţii în de-ale gândirii îşi împlinesc vanitatea în vârful piramidei, între preşedintele colectivei agricole şi preşedintele Academiei riscă să se constituie omofonia multelor potriveli, care frizează, în final, unisonul. Dar, nicicând distrugerea – de adevăr, de valori, de relaţii fireşti între oameni şi în interiorul sistemelor în care ei vieţuiesc – nu poate permite auzului să perceapă unisonul perfect: scrâşnitul, scârţâitul, falsul vin din isonul veşnic prezent, al registrului profund – isonul obedienţei fără discernământ. Iar combinaţia dintre obedienţă şi lipsa exerciţiului într-ale spiritului nu poate deschide calea spre înduhovnicire, ci doar spre o răzvrătire, manifestată printr-un paroxism al distrugerii.

Cine a luat-o pe calea distrugerii tradiţiei – biserică, sat, valori culturale, oameni – , indiferent dacă a crezut sau nu în aceste torturi ale spiritului unui popor, dar a fost în vigoarea vârstei lucrător activ, nu se mai poate situa decât în postura celui căruia i se mai dă o şansă, în virtutea altor calităţi, poate acelora de om de cultură, şansa schimbării, şansa de a experimenta un lung travaliu spre metanoia.

Distrugerea moralei unui popor – am cunoscut-o şi pe ea – s-a împlinit şi din nişte mici contrapuncturi, furtişaguri în de-ale moralei, când participanţii din rândurile ultime furau de la lenjerie, mobilă şi până la casa celor închişi sau deportaţi în Bărăgan, iar pasivii constatau că cei implicaţi erau marii câştigători, nicidecum jefuitorii, prădătorii, condamnaţii de morala cea dreaptă.

Din imaginea distrugerii nu pot lipsi chipurile de „Iuda”, acele personaje care nu au puterea anticipaţiei actelor lor catastrofale sau poate nu vor să le conştientizeze ca să-şi poată îndeplini în linişte dorinţele imediate.

Dacă suntem un popor, căruia i-a fost dată o dată din plin tema distrugerii, nu ne rămâne altceva de făcut decât să intrăm pe un alt registru, de unde să schimbăm procedeul componistic. Ni se oferă formele tripartite, bitematice ale Europei Centrale şi de Vest, care înglobează experienţa contrapunctului riguros. Dar noi, în provincialismul nostru, nu putem trece de tema cu variaţiuni.

Micul, dar vigurosul Institut de Tracologie s-a încumetat să-şi propună forma tripartită, dar a uitat de motivul locului, cel al obedienţei. Şi pe când mai marii Ministerului Educaţiei, care patrona acest Institut, n-au reuşit să-şi facă tema, n-au fost capabili să găsească soluţii viabile, nedistingând urechile domniilor lor – fie ei şi numiţii Mihnea Costoiu, Radu Damian -, sunetele obedienţei, marea problemă a micului Institut a fost preluată, în luptă făţişă, de fostul ministru, Ecaterina Andronescu, care rezolvând, pare-se, toată problematica învăţământului românesc, şi-a ocupat gândirea, multă vreme, cu tactica luptei, ce o avea de desfăşurat, aplicând, în final cea mai drastică decizie, punitivă în ochii publicului avizat: desfiinţarea – cu alte cuvinte, distrugerea.

Şi iată-ne reîntorşi la tema cunoscută, mult exersată, acum mascată într-o variaţie legată de timp şi spaţiu, dar mai ales de – vezi, Doamne – cerinţele apusului european! Cui stăteau în cale câţiva oameni de ştiinţă, mult prea activi şi mult prea bine legaţi de cercetarea europeană, devansând alţi paşi de dans.

Nu cunoaştem jocul de cărţi la care au participat atîţia învârtitori ai vieţii culturale, educaţionale, ştiinţifice. Ştim doar că le-a fost la îndemână să readucă în matca iniţială, de dinainte de iarna lui ’90, tot ce se supusese unei transformări, unei schimbări (în spiritul de restauraţie, oare?). Iar omul, care trebuia să ducă la un bun sfârşit această lucrătură de reînglobare şi deci de distrugere a noului, nu putea fi decât un exersat. Şi chiar dacă, de astă dată, variaţiunea era mai modestă faţă de variaţiunea distrugerii satelor, Dan Berindei a fost cel potrivit, care să ştie căror jefuitori să dea din ce a rămas din Institutul ciopârţit. Nu însă înainte de a găsi şi unul sau doi mediocri, maeştri în ale compilaţiei – o altă temă culturală a poporului contorsionat –, potriviţi pentru rolul, nicicând greu de interpretat pentru ei, de Iuda, un ison nelipsit, o pedală armonică, pe care tema, mascată în variaţiunea ei, se poate lăfăi cu frivolitate nestingherită.

Într-o ţară săracă în toate cele trei dimensiuni ale ei, nu e greu să găseşti interpreţi pentru personajele de jefuitori. Dacă multă vreme în casele localnicilor din Sinaia au ieşit la iveală ba câte un obiect de lenjerie, ba câte un minuscul dicţionar francez-englez, ba câte o linguriţă de argint, toate de la Peleş, de ce să nu se profite de fiecare dată de o experienţă, de o exersare, de un antrenament în de-ale furtişagului sau chiar ale furtului. O variaţiune, mai în altă tonalitate, a aceleiaşi teme a distrugerii, căci în urma jefuirii, locul rămas o indică fără menajamente.

Aşa se face, că dintr-un institut de talie europeană, plin de succes şi susţinut financiar pe măsura strădaniei, deci susţinut cu prisosinţă, investit cu puterea de a-şi decide singur viaţa ştiinţifică, publicaţiile, relaţiile, colaborările, întrunirile, a rezultat un jalnic centru de cercetare înghiţit de capii unui institut al Academiei, Institutul de Arheologie din Bucureşti, pe care îi vom numi şi pe ei, pentru a intra într-o relaţie de cunoaştere, Alexandru Vulpe, Alexandru Suceveanu (directori, profesori) şi care şi-au luat rolurile de jefuitori în serios: au decis să elimine din joc filiala de la Chişinău şi s-au împroprietărit cu posturile, au retrogradat cercetători din provincie, ca să-şi plătească cu posturi mai înalte aşa-zisele „cozi de topor”, au paralizat serviciile contabilităţii şi s-au arătat incapabili să continue colaborarea arheologică de peste graniţă. Acum s-au pus pe desfinţatul filialelor şi a secţiilor de specialitate, altele decât arheologia, stând bine cu logica, dat fiind că institutul, pe care îl conduc, este de arheologie şi nu unul interdisciplinar. Vor fi curând împroprietăriţi cu ordinatoare noi, cu maşină, cu bibliotecă, cu fond de carte. Şi dat fiind că variaţiunea e meşteşugită, tema distrugerii se arată bine ascunsă sub comicăria unui sărac centru de tracologie, o secţie într-un alt institut formată din 5-6 posturi de arheologi, care se vor sau nu tracologi, o întoarcere ab initio.

O ţară care nu poate ieşi din tema cu variaţiuni, care nu exersează contrapunctul şi nu se împlineşte în europeana formă de tripartit, e sortită să fie un veşnic privitor al metanoiei, fără să trăiască vreodată această experienţă. Poate că gestul meditativ de gândire, reluat continuu, asupra temei, ar fi mai propriu momentului şi ne-ar face să descoperim, chiar şi cei care joacă rolul observatorilor intrigaţi sau rolul năpăstuiţilor, răul imboldului înfrânt, spre a-l îndepărta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara