Exemplul tipic de limbaj de specialitate perfid şi deghizat e cel al "cărţilor de bucate": reţeta culinară îşi selectează nemilos cititorii, fără a-şi pune probleme de accesibilitate, de comunicare, de atragere a publicului. Chiar mai mult decît în cazul textelor juridice, s-ar părea că premisa e simplă: nimănui nu-i e permis să ignore tehnologia de specialitate. Textele par scrise cu intenţia de a crea impresia unei uşurinţe maxime de înţelegere şi de aplicare. Desigur, intervin diferenţe semnificative de stil personal: există cărţi de bucate docte, elegante, umoristice; decisive sînt apoi perspectiva şi cheia de lectură, care pot să le transforme, ca în paginile din Exuvii ale Simonei Popescu, în texte misterioase, fantastice, fascinante. Exemplele care urmează provin însă dintr-o modestă reprezentantă a genului, furnizată de întîmplare: o broşură recentă (Preparate tradiţionale româneşti, colecţia "Poftă mare!", Hiparion, 2003).

În genere, în cartea de bunate descrierea detaliată e înlocuită de tautologie: desigur că pentru cineva care nu ştie ce sînt mititeii şi nici nu i-a văzut vreodată, neavînd deci acces la prototipul lor ideal, ultima frază a reţetei specifice e descurajantă: din amestecul obţinut pînă la acel punct, pur şi simplu, "se modelează mititei". Reţetele oferă de altfel exemple tipice pentru un anume tip de continuitate textuală: prin obiecte care sînt numite la fel, deşi identitatea lor se schimbă radical. În texte precum cel de care vorbesc, drama e că obiecte inedite apar, dar - după un salt temporal îndrăzneţ - nu se înţelege prea bine cum s-a produs transformarea: "Se umplu intestinele cu carne, după care cârnaţii se pun la rece". Tind să cred că, în lipsa unor detalii ceva mai precise asupra umplerii, un cititor fără experienţă nu va putea transforma cu adevărat intestinele în cîrnaţi. Oricum, brevilocvenţa încurajatoare are interes narativ: diferenţa dintre timpul acţiunii şi cel al povestirii e mare, munci culinare care durează ore în şir sînt rezumate în cîteva rînduri: pînă şi sarmalele sînt rezolvate sintetic, prin indicaţii de genul: "se pregătesc foile de varză, care se umplu cu carne". Ar fi instructiv să comparăm textul contemporan cu unul de acum cîteva secole (ediţia O lume într-o carte de bucate: manuscris din epoca brâncovenească, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997): se observă continuitatea procedeelor descriptive, chiar dacă vocabularul şi-a mai schimbat între timp conotaţiile stilistice: "apoi umple maţile spălate şi grijite bine", "ia un maţ de vacă gros şi-l umple vârtos" etc. Continuitatea între textele de ieri şi cele de azi (rezultată uneori şi din transcrieri automate ale vechilor reţete) ridică şi alte probleme: cartea de bucate poate evoca în deplină linişte - şi fără note de subsol - realităţi uneori mai puţin familiare cititorului contemporan. Desigur, această nobilă nepăsare devine, în anumite contexte politice, subversivă. În anii de progresivă sărăcire alimentară ai regimului comunist, o carte de bucate veche - pomenind de icre moi, sparanghel, nisetru - era un document antistatal şi de propagandă burgheză; în perioada de maximă lipsă, deveniseră explozive chiar reţetele care evocau (cu inconştientă nostalgie) kilogramele de carne, smîntîna şi untul. În prezent şochează mai ales contrastul dintre obiceiuri culinare vechi şi modernizarea şi industrializarea alimentaţiei, în alegerea unor materii la a căror producere tradiţională cititorii nu prea mai au acces. E tot mai puţin realistă (şi tot mai puţin atractivă) o indicaţie de tipul: "Când se taie porcul, sângele se scurge într-un vas şi se sărează"... O altă obiecţie pe care o fac reţetelor e - recunosc - suspectă de rea-voinţă. Cu o judecată strict discursivă, mă irită desele omisiuni şi reveniri temporale, semnalate de participii şi mai ales de formula "în prealabil": care ascund dintr-o aruncătură de condei alte minute şi chiar ore de muncă paralelă. Evident, cititorul unei reţete de doar cîteva rînduri e liber să afle cum se termină povestea chiar înainte a interioriza toate detaliile progresiei narative; poate să revină ori de cîte ori e nevoie asupra textului şi să-i evite cu prudenţă surprizele. Cu toate acestea, nu pot să nu-mi imaginez, citind cu sufletul la gură scurtele texte, încurcătura unei persoane care, aplecate deasupra unei cratiţe, află chiar în acel moment că trebuie să arunce în amestec "2 cepe tocate şi călite în prealabil".

Inevitabilă (ca şi în textele juridice, pînă la urmă) e o anume doză de vag, de imprecizie, care se absoarbe în practica rezolvării cazurilor concrete. Cineva din afara domeniului nu are cum să ştie ce înseamnă cuvintele adaptării şi ale aproximării, în indicaţii de tipul: "se potriveşte de sare şi piper", "se pune la fiert capul porcului, cu urechile şi botul tăiat bucăţi de mărime potrivită", în cîte minute (sau ore?) se traduce indicaţia "se dă tava la cuptor" etc. Exemplele vechi sînt şi mai bogate în aproximări şi relativizări: "dupre ce va fiarbe câtvaş", "deci pune-i lapte cât vei socoti că tribue", "îi pune în apă réce să stea câtvaş, şi-i dă undă puţintel".

Oricum, pe cît de expediată e complicata preparare a mîncărurilor, pe atît de precisă apare, în finalul reţetelor din cartea de "preparate tradiţionale", indicaţia de asortare gastronomică. Nevoia de a accentua specificul local se manifestă în mod decisiv în alegerea potrivită: "Se servesc cu ţuică".