Am primit din partea d-rei Sultana Bănulescu, căreia îi mulţumim, câteva noi manuscrise şi fotografii inedite ale lui Ştefan Bănulescu. Publicăm un prim fragment din romanul Marile cariere şi ,,Cuvântul autorului", text pe care prozatorul intenţiona să-l aşeze, după cât ne dăm seama, în deschiderea acestui roman. (Redacţia)
Cuvântul autorului
Scris în stil realist, spre deosebire de celelalte scrieri ale autorului care apelează la teritorii imaginare, romanul MARILE CARIERE, dispus în 15 capitole, circa 450 de pagini, îşi desfăşoară acţiunea, pe o multitudine de planuri, în perioada anilor 1944-1990, definindu-se ca o largă frescă socială a evenimentelor ultimelor luni de război şi începuturilor frământărilor politice cruciale care au mişcat toate păturile sociale şi au schimbat cursul destinelor şi proiecţiile lor pentru viitor.
În acest sens, eroii cărţii îşi iau şi îşi reiau viaţa de la capăt, în naşteri şi capitulări dramatice, pentru a-şi căuta locul şi rostul lor în noul sistem al destinelor. O competiţie de criterii, de sensuri şi înţelesuri descoperă romanul prin biografiile eroilor săi, biografii formate sau schimbate de purul mers al istoriei. Capitole ca Ultimul tren, Răscrucea săracilor, Oraşul cu profeţi, A cui va fi pacea sunt grăitoare în ceea ce priveşte cursul pe care îl iau destinele, în vreme ce capitole ca Iasmina, Iasmina, Orologiul îndrăgostiţilor, A treia viaţă este posibilă, Strada cu trei capete sunt definite aproape pe de-a întregul prin experienţe de interior, cu substanţiale câştiguri în spiritualitatea eroilor cărţii.
Roman de actualitate, cu proiecţii directe în realităţi istorice de rezonanţă, MARILE CARIERE ocupă un loc aparte între cărţile autorului şi se vrea a fi o replică colegială la acestea.
Capitolul I
ULTIMUL TREN
Era greu de distins figurile. Nu atât din lipsa luminii din compartiment. Noaptea era senină şi trecerea trenului pe sensuri deschise se făcea sub o lună albă, - dacă aveai loc lângă fereastră ţi se descopereau pe rând, din timp în timp, chipurile toate, dar desfigurate de oboseală, ale celor zece sau doisprezece oameni, înghesuiţi pe cele două bănci înguste, în poziţii imposibile, cufundaţi într-un somn greu şi chinuit, sau ale celorlalţi, fără număr, de pe culoar, adormiţi în picioare, care chiar treji dacă ar fi fost nu s-ar fi putut mişca din înţepeneală şi n-ar fi putut să-şi arate o faţă normală din pricina aglomeraţiei strivitoare din trenul supraîncărcat, ticsit de călători şi între tampoane, şi pe acoperişurile vagoanelor, şi pe scările învăluite în fumul gros cu praf de cărbune, urât mirositor, zvârlit înapoi de mersul gâfâit al locomotivei. Ţipătul sirenei izbucnea des, prelungit de fiecare dată peste măsură, nu pentru a anunţa curbe sinuoase, schimbări de linii, macazuri sau gări, - linia ferată era mereu una singură, întinsă şi dreaptă peste câmpie, în loc de gări, la distanţe de zeci de kilometri una de alta, halte şi cantoane pitice şi părăsite, invadate de iarbă sălbatică, cufundate în întuneric - ci mai degrabă sirenele sunau înnebunitor de repetat şi de prelungit pentru a-i ţine în stare de veghe pe cei doi mecanici istoviţi de traseul lung şi fără opriri, de mersul greoi al locomotivei rebegite, scoase dintr-un depou de vechituri, de lopeţile cu turba umedă care trebuiau mereu aruncate în focul maşinii defecte ce ameninţa întruna să se stingă, dovadă zgomotul inegal al roţilor, când repezit, când amorţit de încetineală, când încurcat în poticneli şi trosnituri.
Din colţul de lângă fereastră unde izbutise să ocupe un loc, stând cu faţa spre direcţia în care mergea trenul, tânărul în tunica albastră decolorată încercase aproape zadarnic să privească şi să distingă pe rând, prin ochelarii lui rotunzi şi bombaţi cu rama de sârmă subţire, feţele cu trăsături schimonosite de oboseala călătoriei, de poziţiile incomode, de lumina de ceară mortificantă a lunii şi a umbrelor neguroase de cenuşiu şi negru jucate de mersul şchiopătat şi zgomotos al trenului pe pereţii de scândură pătată şi descojită ai compartimentului. Era greu de aşezat o frunte sau un nas pe o faţă sau alta şi să le identifici potriveala din pricina amestecăturii de trupuri înghesuite, aruncate şi în somn într-o luptă cruntă, ascunsă, nevăzută, de a-şi păstra cât de cât locul ocupat cu cruzime şi grosolănie la urcare, - un picior încălţat într-un bocanc noroit putea fi luat drept al altuia care avea în celălalt picior un pantof de pânză cu tapla de lemn, o mână palidă, cu degete lungi şi întrucâtva delicate, cu unghii îngrijite, aşezată absurd pe un genunchi butucănos, ieşit prin stofa rărită şi slinoasă a unui pantalon de târgoveţ scăpătat - şi câte alte asemenea însoţeli străine una de alta - îi arătau de fiecare dată tânărului care le privea atent şi înspăimântat de acest spectacol al oboselii, al nopţii, al fugii şi al călătoriei în necunoscut, imposibilitatea de a recompune părţile fireşti ale aceluiaşi trup. Feţele asudate şi turmentate de căldura înăbuşitoare din cutia scâlciată a compartimentului schimbaseră şi încurcaseră şi mai mult vârstele, semnele distinctive ale fiecăruia, iar îmbrăcămintea pestriţă, veche, uzată, împerecheată bizar pe acelaşi trup din pricina lipsurilor şi a vremilor sărace de sfârşit de război şi de pace neîncheiată încă îndepărtau şi mai mult putinţa de a stabili măcar vag condiţia şi profesia călătorilor.
Nici pe omul din faţa lui, aşezat în colţul băncii de vis-à-vis care, adormit în neştire, îşi turtise în mod barbar borul jobenului elegant de geamul murdar şi aburit şi-şi înfundase întreaga faţă cu frunte şi ochi cu tot, sub reverele late şi înalte ale unui soi de pardesiu de gală, anacronic, nici pe acest om nu-l putea recompune exact, deşi putea zice că-l cunoaşte întrucâtva: Maestrul Petroniu. Sufla greu şi agresiv sub pardesiul lui gris-perle de stofă fină, parcă s-ar fi pregătit să sară din somn la cel mai mic semn că i s-ar putea lua locul, acest om jovial şi fermecător căruia îi repugna violenţa şi gesturile primare, căruia în împrejurări obişnuite până şi respiraţia îi era stilată şi care era ştiut pentru pasiunea lui de a glumi perpetuu cu seninătate până şi în cele două limbi moarte - utraque lingua - greaca veche şi latina.
Privindu-l cu insistenţă pe Petroniu, tânărul se simţi cuprins de un fel de ofensă personală. Dacă în urmă cu câteva săptămâni, când îi dorea mereu prezenţa şi tutela, Petroniu i se păruse uneori inaccesibil, ascuns sub masca sa abilă de om de lume lunecos şi plin de secrete în cele mai mărunte lucruri, petrecăreţ până şi în vorbirea sa încărcată de citate latineşti, în noaptea asta îi devenise cu totul străin - şi pentru întâia oară se gândi că poate de la început i-a fost mai mult decât străin, un fel de personaj al hazardului ce ar fi trebuit evitat.
,,Nu am de făcut altceva în noaptea asta. Să-l privesc mai atent pe maestrul Petroniu. Aş putea adăuga un plus de înţeles la sirena celor doi mecanici."
Cum stătea cu trupul frânt înspre fereastră, cu o mare parte din chip ascunsă, lui Petroniu i se mai zărea ceva din maxilarele puternice care-i tronau şi în somn cu prestanţă peste lavalieră (,,Ah, Prinţule, de când a fost ruptă alianţa cu Germania şi mergem alături de ruşi simt că am devenit oarecum socialist, moderat, dar socialist" - îi spusese Petroniu, zâmbindu-i amical nu cu multe zile în urmă pe sălile Tribunalului, dându-şi uşor, democratic, spre ceafă, melonul elegant de fetru de culoarea antracitului"). Acum, la fiecare zdruncinătură a vagonului vechi, maxilarele îi tresăreau sensibile, ca o alarmă mută, pipăia chiar în somn cu mâna scândura compartimentului de lângă fereastră pentru a se convinge că mai şade încă pe locul acela nenorocit, împins mereu în ghiozul lui de trupurile grele şi asudate la balansurile trenului, iar umerii laţi, de om bine hrănit, i se încordaseră şi ei, se adunaseră şi se îndoiseră înainte, în acelaşi gest de veghe şi de apărare, de pândă la orice eventual pericol ce s-ar putea ivi.
Îl cunoscuse cu cinci sau şase săptămâni în urmă, când i se păruse înfloritor şi dominant, îl căutase pe culoarele pline de forfota civilizată ale unui birou de avocaţi de pe strada Amzei, din centrul Capitalei, ca să-i înmâneze o scrisoare de recomandare pentru practica juridică din partea unui personaj politic de vază, îi înmânase simplu scrisoarea, la care Petroniu, patetic, ridicând scrisoarea în aer, mult deasupra capului, exclamase, în semn de elogiu la adresa celui care trimisese scrisoarea: Manus Praxitelis!1 şi apoi, fără a citi scrisoarea, o aşezase în buzunarul de la piept şi luându-l pe după umeri, i-a zis, cu un râs plin de plăcere:
- Sîc babeto!2 Ilustrul meu patron şi protectorul dumitale ţi-a aşezat în scrisoare zarul destinului: Vellem suscepisses juvenem regendum.3 E limpede ce trebuie să înţeleg de aici: Magna de illo spes fuit quod magnum spondebat virum.4 Fii binevenit, tinere sublocotenent! Tibi prospera omnia contingant!5
Petroniu rostise atunci, în final, ,,tinere sublocotenent", în fuga clipitei în care observase, coborându-şi ochii, că el, tânărul, mai purta încă tunica albastră, decolorată, cu trese de sublocotenent aviator la manşete, tunica pe care din sărăcie n-o putuse schimba cu o haină potrivită noii situaţii, nici în momentul când fusese ,,deblocat" şi lăsat la vatră ca fiind de prisos armatei în refacere la întoarcerea armelor dinspre est spre vest, nici după ce, devenit de-a binelea civil, îşi luase cu brio examenul de admitere la Facultatea de Drept.
- Să nu schimbi tunica asta încă, tinere jurist, porţi cu tine semnul splendid şi teribil al vremii răsturnărilor rapide prin care trecem. Prinţ al vremii, nu mai ai timp în rostogolirea istoriei să schimbi haina una după alta şi să îmbraci pe cea potrivită! Oare cine a rostit cuvintele astea? Ah, aş fi fericit să le fi spus eu întâi! - şi adăugase: Da, am să-ţi spun Prinţule, Prinţule cu ochelari, - şi i-a privit din nou, cu minuţie enervantă pentru tânăr, tunica şi manşetele, trupul subţire şi înalt, deşirat, cu umeri încă nedezvoltaţi, faţa cu obraji palizi, transparenţi, aproape neatinşi de lama de ras, ochii albaştri miraţi, neastâmpăraţi înapoia ochelarilor rotunzi, bombaţi, cu rama de sârmă subţire, părul blond şi moale crescut liber la tâmple şi la ceafă, încurcat şi uşor răvăşit ca la copiii abia întorşi de la joacă. Şi continuând să-l privească cu încordare şi uimire Petroniu se dăduse brusc înapoi, înspăimântat aproape de figura fragilă şi copilăroasă a tânărului:
- Şi cum? Dumneata ai făcut războiul?"
- Da, - i-a răspuns scurt tânărul.
- Şi ai văzut moartea?
- Da - a repetat tânărul, făcând un pas timid, înainte, clipind des şi ruşinat din ochii albaştri pentru că nu mai putea prinde exact figura lui Petroniu, depărtat prea mult de ochelarii lui rotunzi şi bombaţi, pe care-i purta cu jenă, din pricina vederii rămase nesigură şi suferindă în urma unei explozii.
- Ce simplu spuneţi voi, Prinţii, da, nenorocirilor. Hinc tempestates praediscere!6 Maestre Bufano - tresărise, râzând, Petroniu, la trecerea unui avocat bătrân, pleşuv, aproape fără sprâncece, în cămaşă cadrilată, cu bretele şi pantaloni golf, am un oaspete ales, maestre Bufano, pe Prinţul cu ochelari, cedează-mi, te rog, pentru câteva minute, cabinetul dumitale.
Bufano a zis ,,Mda", strângându-şi şi mai mult buzele stafidite şi ridurile mărunte întinse în toate direcţiile feţei, le făcuse un semn mut, ,,înainte şi la dreapta şi din nou înainte", îi întinsese din mers, tânărului, o mână cu degete scurte şi noduroase, bombănind răguşit, ,,Bufano şi atât, Bufano şi nimic altceva" şi după ce îi conduse în cabinetul său, un fel de cuşcă îngustă şi înaltă, cu pereţi cotiţi, cu un ochi de geam cocoţat aproape de plafon şi cu o masă pitită într-o nişă cu o grotă de scândură, plină cu vrafuri de mape uzate de toate culorile şi cu maşini de găurit hârtie, le-a zis, tot bombănind, ,,acum eu vă las, adio", dispărând înapoi spre uşă, făcând acelaşi gest mut, ,,înainte, la stânga, apoi tot la stânga şi înainte", probabil memorându-şi pe unde are să meargă şi unde până i se va elibera cabinetul.
- Maestre Bufano, scuză-mă că te reţin - îi strigase Petroniu, de fapt n-avea cum să-l reţină şi să-l oprească, Bufano continua să dispară pe după pereţii cotiţi ai cabinetului spre uşă - maestre Bufano, trimite-l aici pe maestrul Goru sau pe Zev (către tânăr: pe Zevedei, aşa-i spunem noi, mai scurt, Zev), spune-le că a sosit Prinţul Eugen, sunt în cunoştinţă de cauză.
După ce Bufano închisese cu zgomot uşa cabinetului, Petroniu începu să-i înlăture tânărului teama şi uimirea de atâţia maeştri câţi existau în acea clădire, deşi acesta nu arătase în nici un fel că ar fi surprins de asta:
- Mi homo7, ştiu că ai sosit greu până aici, printre convoaie de manifestanţi, tramvaie răsturnate şi încăierări de stradă, şi trebuie deci să înţelegi de ce te afli aici printre maeştri, de ce adică, într-un fel, devenim cu toţii maeştri, chiar cei mai neînsemnaţi dintre noi, în aceste vremi tulburi, de seisme ale istoriei. În asemeni împrejurări limită toţi ne simţim întrucâtva maeştri, avem chiar pretenţia să fim din moment ce trăim grozăviile pe care le trăim. Luăm cu toţii în discuţie cele mai grele chestiuni publice, regi, guverne, ruperi de fronturi, tratate, lupte navale, debarcări paraşutate, despărţirea Europei, viitorul Japoniei, al Chinei şi al Papei Pius, cu uşurinţa cu care ne încheiem sau ne descheiem la haină. Am început să căpătăm un acut simţ al pericolului, devenim adică mai întâi maeştrii propriului nostru sfârşit posibil, şi mai apoi, foarte repede generoşi maeştri ai celor din jur. Recta est!8 - Pentru că toţi simţim aproape de noi summa dies9 şi suntem gata să dăm o mie de sfaturi celorlalţi cum să se salveze din strivirea istoriei, tocmai din neputinţa de a găsi în intimitatea noastră vreo soluţie pentru noi înşine. Narro tibi!10 Mai mult ca oricând în istoria acestui colţ de Europă ne aflăm într-o terra nefasta victoriae.11 Şi atunci? Mutare solum?12 N-a reuşit asta nici împăratul Aurelian! Nu te depărta, tinere, de noi, fii prietenul nostru, chiar dacă îţi displace să ne accepţi ca maeştri, tu care te afli la vârsta când maeştrii adevăraţi nu-ţi prea deschid uşa şi ar trebui să te mulţumeşti numai cu muti maestri.13 Caută-ţi prieteni, amicos perere, optimam vitae supellectilem!14 Mai ales în zilele astea când mare horrescit.15 Eşti tânăr şi în toată această babilonie a monologurilor celor îmbătrâniţi sau orbiţi de pasiunea puterii dumneata ai extraordinara şansă de a te afla de fapt pe creasta unui val înalt, în timp ce noi poate naufragiem. Şi zărindu-te acolo sus, noi, nenorociţii, din prăpăstiile apelor care ne înghit strigăm spre tine usque ad extremum spiritum:16 Vivat! Prospexit Italiam summa ab unda!17 Iar tu, suflet nobil, în imposibilitate de a ne întinde o mână de ajutor, ai să suspini de acolo, de pe cea mai înaltă creastă a valului: Italiam non sponte sequor!18
Şi Petroniu dispăruse, după ce-l dăduse în seama maestrului Goru, un bărbat uscat şi înalt, puţin saşiu, cu capul ca o minge, cu un păr cânepiu, încâlcit în smocuri ridicate spre creştet, care l-a condus direct la sala practicanţilor, un fel de gară supraîncărcată şi turmentată de un continuu du-te vino. Din primele clipe fusese instalat la lucru, între o doamnă trecută, fanată, ce părea că are gripă, îşi manevra mereu batistele de la o poşetă ovală neagră cu monogram de argint la un sac de etamină roşie şi între un individ cu obrajii umflaţi, cu nări de buldog, masiv de statură şi cu ceafă de taur, care-i întinse în silă un vraf de acte pentru copiat, o listă pe zeci de pagini a dosarelor de întocmit şi urmărit, topuri de fişe cu nume, numere de telefon şi adrese de clienţi, notari, consilieri şi avocaţi care eventual puteau fi întrebaţi în vreo chestiune măruntă sau de nimic. A aflat repede că individul masiv nu era altul decât Zevedei, zis pe scurt Zev, uneori chiar Zevs, socotit fiind un fel de tată al tuturor hârtiilor mişcate pe culoare între săli, cabinete, notariate, judecătorii, tribunale şi curţi de apel.
De atunci, din prima zi, a cunoştinţei, l-a mai zărit pe Petroniu de câteva ori pe culoarele biroului de avocaţi, se strecura grăbit şi strategic prin mulţimea anonimă a clienţilor, a juriştilor mărunţi şi a aspiranţilor de slujbe, ţintind cea mai apropiată uşă sau cotitură prin care putea scăpa de solicitanţi, a alergat o dată să-l prindă şi să-i vorbească, dar Petroniu nevăzându-l îşi sălta pasul mereu mai iute pe culoarele frânte, aşa i s-a părut, că nu-l observase şi de aceea nu se oprise. O dată l-a prins chiar când încerca să apese pe o clanţă, într-una din tentativele sale obişnuite de a se face nevăzut fără a fi silit să refuze ceva cuiva. Şi i se adresase cu îndrăzneală atunci:
- Maestre Petroniu...
Petroniu rămăsese perplex la vederea tânărului, s-a uitat lung şi mirat la el, aproape ca la un necunoscut oarecare şi apoi, brusc, şi-a luminat faţa, recurgând la amănuntul tunicii şi ochelarilor:
- Splendida vox!19 Prinţul cu ochelari! Te felicit pentru tunică şi perseverenţă!
- Voiam să întreb ceva.
- Să întrebi? Dumneata?
Şi Petroniu râsese cald, amical - ,,cum să întrebi, de ce să întrebi, dumneata eşti însuşi viitorul!" - râsese dezvelindu-şi dantura albă, perfectă, cu ochii strălucindu-i de o plăcere pe care tânărul nu o înţelegea de unde vine şi ce poate însemna.
Apoi Petroniu îi spusese scurt:
- Ziua marii plecări nu a sosit încă.
Şi a apăsat pe clanţă, dispărând.
1 ,,Mâna lui Praxitele", sau ,,E felul de a lucra al lui Praxitele".
2 Să fii sigur!
3 Aş vrea să-ţi iei asupra-ţi îndrumarea acestui tânăr.
4 Şi-au pus mare nădejde în el pentru că făgăduia (să devină) un bărbat de seamă.
5 Să-ţi fie toate într-ajutor!
6 După asta să prevezi furtunile.
7 Dragul meu.
8 Este bine; este drept.
9 Ziua din urmă; ziua supremă.
10 Ascultă-mă pe mine.
11 Ţara în care o victorie este imposibilă.
12 Să-ţi părăseşti patria.
13 Maeştri muţi, cărţile.
14 A-ţi face prieteni este cel mai preţios bun pe lume.
15 Marea se tulbură.
16 Până la ultima suflare.
17 A zărit Italia de pe creasta unui val.
18 Nu caut Italia din propria mea voinţă.
19 Voce cristalină.
