N-am mai auzit în ultimii ani nici o veste despre Ştefan Bertalan. Ştiam că trăieşte undeva în Germania, la rudele sale, unde se exilase din 1986. Câteva fotografii cu acesta, dând autograf pe o carte, au fost postate pe reţelele de socializare de Veronica Kirchner, o ziaristă timi- şoreancă, plecată şi ea în Germania, nu de mult.
Există în fotografii o anume candoare, o duioşie, pentru că artistul, deşi imobilizat în boala sa, de ani de zile, pare că descifrează încă universuri grafice. Îl revedeam în acele fotografii întocmai cum s-a înfăţişat ultima dată timişorenilor la vernisajul ultimei sale expoziţii din oraşul pe care l-a iubit în tinereţe şi la maturitate şi în care, împreună cu ceilalţi confraţi din Grupul 111, a pus în mişcare unul dintre cele mai interesante experimente artistice din România, construind o adevărată şcoală, ce nu s-a îndepărtat prea mult de liniile trasate, iată, în îndepărtatul deceniu şapte al secolului trecut. Fusese primit atunci, în 2012, cu multă emoţie de mai tinerii profesori de la Facultatea de Arte, de studenţi, de iubitori de artă, de prieteni. Am avut o strângere de inimă, pentru că-l vedeam pentru prima dată şi mi se părea că sub lumina zâmbetului său, deloc de circumstanţă, se ascunde o fiinţă rănită. Era încă falnică statura lui, dar epuizată parcă de energie, nu mai era din lumea aceasta. Am scris despre expoziţia sa de atunci în această pagină. Mai înainte de aceasta, recenzasem cartea criticului şi istoricului de artă Ileana Pintilie, Ştefan Bertalan - Drumuri la răscruce, un studiu monografic amplu şi clarificator asupra destinului acestui personaj legendar, care a plecat, la sfârşitul anului trecut, dintre noi. Evenimentul ar fi trecut aproape neobservat, dacă prietenii săi nu l-ar fi consemnat pe reţelele de socializare. Un necrolog simplu, semnat de Ileana Pintilie, punctează etape şi momente ale recuperării artei lui Ştefan Bertalan în contextul unor manifestări de anvergură, precum Bienala de la Veneţia. Într-un studiu de acum câţiva ani, constituit într-un caiet de expoziţie, sub titlul Cel ce se pedepseşte singur, Erwin Kessler recupera anii cei mai grei ai lui Ştefan Bertalan, aproape un deceniu din momentul în care artistul şi-a cerut expatrierea, până când aceasta a devenit efectivă, în 1986. Sunt ani de imensă suferinţă, când organele represive ale statului comunist l-au izolat totalmente pe artist, lăsându-l pur şi simplu fără mijloace de subzistenţă. Calvarul acestuia n-avea să se sfârşească, însă, aici, pentru că, ajuns în Germania, va trăi aceeaşi experienţă tristă ca şi celălalt prieten al său, Roman Cotoşman, plecat şi el definitiv în Statele Unite. Lumea Liberă, în care aceştia au ajuns n-a părut dispusă să-i recupereze într-un sistem de valori binemeritat pe medaliaţii cu aur de la Expoziţia de Artă Constructivistă din 1968, de la Nürenberg! E de spus, însă, un lucru foarte important şi anume acela că experimentul timişorean dăduse în acei ani artiştilor un curaj nemaivăzut al ieşirii în larg, pentru recuplarea artei româneşti cu cea din Lumea Liberă. Notăm, totuşi, că în sinteza sa asupra evoluţiei artei româneşti sub comunism (Artele Plastice în România – 1945 – 1989), Magda Cârneci evaluează cu luciditate, având drept argument şi fenomenele din celelalte ţări estice, din această perioadă, că avangarda (cuvânt aproape interzis în vocabularul curent, pentru că, nu-i aşa, în avangardă nu se afla decât Partidul Comunist!) are un caracter moderat, fapt ce o face să-şi piardă substratul nihilist, cel care forţează deschideri de noi drumuri şi contestarea trecutului. „Peste tot în estul Europei, scrie Magda Cârneci, arta oficială rămâne la locul ei, deşi sensibil marcată de contactele cu curentele moderniste. Dar alături de producţia de comandă socială, apar pretutindeni formele vizuale, mai mult sau mai puţin independente, al căror cuantum de experimentalism rămâne în raport strâns cu gradul de liberalizare culturală permisă de către regimurile comuniste din fiecare ţară, în ce priveşte recuperarea tradiţiilor locale şi a legăturilor cu Occidentul.”
Poate că istoriografia viitoare ar putea să se oprească mai mult asupra fenomenului produs, mai întâi de Grupul 111 şi apoi de Sigma în redimensionarea viziunilor artistice şi pedagogice pe care aceştia le-au imprimat Liceului Experimental de Artă, iar mai apoi prin preluarea acestora în cadrul Facultăţii de Arte şi Design. Au existat, bineînţeles, după 1990 încoace, reevaluări ale condiţiilor în care a apărut Grupul 111, dar mai ales asupra celui format ulterior, după plecarea lui Roman Cotoşman în America, Grupul Sigma. Putem face, însă, o diferenţiere categorică între ele, pentru că, dacă primul grup s-a construit pe schema unui raport aproape personal între componenţi, al căror combustibil era chiar elanul tineresc, de proaspeţi absolvenţi universitari, consumând un soi de romantism ce stimulează camaraderia, cel de-al doilea grup, din care nu lipsesc, fireşte, Ştefan Bertalan şi Constantin Flondor, preia ce s-a câştigat în primul, dar aproape, pe nesimţite, componenţii vor fi introduşi într-un program instituţional, acela al Liceului Experimental de Artă de la Timişoara. Elaborat, fireşte, pe studiile anterioare. Notăm în acest sens cursurile despre publicitate şi ambalaj, dar şi cele despre design şi cele despre estetica formelor utile. Se păstrează o vreme, totuşi, spiritul de libertate, atmosfera oarecum cenaclieră, dar extinderea cercetărilor lor va intra, cel puţin din anul 1971, în programa şcolară a liceului de care vorbeam mai înainte sau, mai pe şleau spus, sub privirea autoritară a regimului. Mai rămâne în continuare aerul de modernitate cultivat de spiritul generaţiei Sigma, care îi atrage în experimentele didactice pe adolescenţii de la liceu, parcurgând cel puţin după cum arată caietele de note şi studii ale lui Ştefan Bertalan, publicate în monografia de care am vorbit mai înainte, de criticul Ileana Pintilie, unde găsim indiciile foarte clar exprimate ale căutărilor din acei ani, neafectate, la prima vedere, de vreo cenzură ideologică, pentru că artistul se transformă într-un observator al naturii, notând cu acribie structurile pe care lumea vegetală le propune, pas cu pas, pe traseul biologic. Sunt evaluate efectele luminii, transformarea aerului în materie plastică, artistul îşi imaginează că de aici pot fi împrumutate în lumea urbană structuri ce pot echivala sinteze arhitectonice, ori mesaje vizuale. Ieşirile în natură, în singurătate sau cu clasa de elevi, sunt exerciţii de educaţie vizuală, ore de zbor pentru acutizarea simţurilor observaţiei şi dezvoltarea inteligenţei creative. E un entuziasm în toată această cercetare, pe care artiştii profesori îl transmit generaţiilor de elevi, pe care-i învaţă, mai ales, cum trebuie să gândească liber, pornind de la premizele studiului aprofundat, lumea în care trăiesc. Tematicile din programa şcolară se duc spre o comandă publică, cum ar fi machetarea unei cărţi cu text literar, interpretarea vizuală a unei ştiri de ziar, ori simbolizarea pe etichetele de produs, a aşteptărilor consumatorilor. Exerciţiile cu panouri de aluminiu ale lui Constantin Flondor, pentru recuperare, între anumite intervale de timp ale zile, a luminii solare, premerg căutărilor, după metoda şcolii bauhausiene, unor principii noi de aplicabilitate practică; neliniştea aproape metafizică produsă de vânt în frunzişul copacilor, odată captată în recipiente de plastic, devine modelator de forme gonflabile ş.a.m.d., tot experimentul grupului fiind capacitat pentru obţinerea de soluţii practice în viaţa curentă. Am mai adăuga aici cutiile închise ale lui Roman Cotoşman, produse înainte de a pleca în America, ce vorbesc de pierderea sacralităţii în epoca modernă a spaţiilor sugerate de arhitectura minimalistă a momentului şi de reconversia acesteia într-o teozofie a neantului…
Zilele trecute, la Galeriile Jecza, din Timişoara, ultimul condor al Grupului 111, Constantin Flondor, îşi vernisa expoziţia Fulgi de nea; ca un omagiu adus ilustrului său camarad, spre cinstea lui, n-a uitat să invoce numele lui Ştefan Bertalan.