“Teatrul schimbă lumea“ a fost mottoul celei de-a 27-a ediții a Festivalului Național de Teatru, eveniment ce a avut loc la București, în perioada 20 – 30 octombrie. Un gând generos și optimist, menit a avea și dulce parfum de epocă, dar și miros acid de smog, exact ca lumea în care trăim. Varianta sa contemporană, de hashtag – #teatrulschimbalumea –, a etichetat un conținut extrem de divers. Peste 50 de titluri românești selectate, prezentate în aproape 100 de spectacole în cadrul Festivalului, au recompus, aproape ca-n poantilism, din puncte și mici linii de culori pure, marea „pată de culoare“ a stagiunii trecute. Din amestecul lor a rezultat, ca-ntr-un mozaic, tonul dorit de „pictor“. Și-a asumat acest rol, și în 2017, criticul de teatru Marina Constantinescu, selecționer și director artistic FNT. Chipul teatrului s-a desenat, astfel, timp de unsprezece zile la București, din spectacole „mari“ și „mici“, de varii genuri și forme, cu nume celebre, consacrate sau nume noi, care încep a se impune. Intenția a fost nu numai de a pune în evidență valoarea artistică în cadrul unui brand național, ci și de-a o vinde. Iar gradul de umplere a sălilor și biletele cumpărate în avans par să fie răspunsuri clare.
Spectacolelor alese pentru a (re)prezenta starea teatrului național la momentul actual li sau adăugat trei producții internaționale invitate, precum și tot felul de evenimente speciale sau conexe: producții FNT, expoziții, lansări de carte, concerte, proiecții de film, conferințe, dezbateri, întâlniri, ateliere, teatru radiofonic și așa mult mai departe, într-o listă care, fără să-și revendice exhaustivitatea, a tins într-acolo. Cea mai amplă ediție de până acum.
Și în acest an, selecția spectacolelor autohtone a pus în balanță termenii ce i-au fost asociați: „vitrină“ vs. „radiografie“. Căci dacă vitrina are scopul declarat de a expune cele mai bune mărfuri noi sau piesele de muzeu ce au rezistat timpului, radiografia este necesară unei analize complete a fenomenului, cu tot ceea ce implică el – și bune, și bube. Cei care au avut ochi de văzut și urechi de auzit, receptori specializați sau nu, observatorii atenți și lucizi, nepărtinitori, și-au alcătuit fără doar și poate o imagine destul de fidelă a ceea ce înseamnă teatrul azi, acum, în România.
Teatrul nu schimbă lumea așa cum am vrea noi să fie schimbată. El ajută, mai degrabă, să înțelegem ce este lumea în care trăim – socotește actorul Ion Caramitru, director al Teatrului Național București și președinte UNITER, cele două instituții care produc, an după an, Festivalul Național de Teatru. Gândul avea să fie rostit într-una din Conferințele Ateneului Român, „Scena lumii“, inclusă în programul FNT. Partener de dialog, relaxat și charismatic, profesorul George Banu, scriitor și teatrolog, considerând, la rândul său, că teatrul schimbă oamenii – pe aceia care pot să se schimbe. Teatrul reunește, în spații destul de restrânse, oameni care vin să se cunoască și să se vadă între ei. Teatrul, astăzi, construiește comunități similare bisericilor sau marilor catedrale. Cei care am fost prezenți în acea seară de sâmbătă, în elegantul spațiu al Ateneului, într-un București prietenos tomnatic, am trăit această senzație de apartenență. La o elită culturală. Din ce în ce mai rarefiată.
Ca și la alte ediții, FNT a fost dedicat unei personalități a teatrului românesc. Anul acesta, actorul Victor Rebengiuc a fost ales pentru a reprezenta modelul profesional și uman de verticalitate și energie, de conștiință artistică și „voce a cetății“, un personaj în sine, deopotrivă iubit de toate generațiile. La Palatul Cotroceni a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Cavaler, dar mai aproape de noi l-am regăsit pe scenă, în spectacolele Scrisori de dragoste de A.R. Gurney, regizat de experimentatul Mircea Cornișteanu la Creart (Centrul de creație, artă și tradiție al municipiului București), și Umbre de Marilia Samper, o producție TNB în regia tânărului Vlad Cristache. Două povești emoționante despre dragoste și prietenie, mai presus de timp. În ambele spectacole, Victor Rebengiuc a avut-o alături pe partenera sa de viață și de teatru, actrița Mariana Mihuț. Ei i-a fost dedicată și expoziția de fotografie găzduită de un spațiu încărcat de amintiri: foaierul Sălii „Liviu Ciulei“ a Teatrului „Bulandra“, spațiu ce purta pe umeri, în trecut, fostul Institut de Teatru. Curator: Irina Tapalagă, cea care a pus la cale – cu răbdare și fior artistic – mai toate expozițiile Festivalului.
Directorul artistic nu a renunțat nici anul acesta la componenta internațională a Festivalului. Și bine a făcut. Da, publicul bucureștean este fin cunoscător, elitist și informat, implicat în viața culturală a orașului și a lumii – cum declara Marina Constantinescu în caietul-program al manifestării, dar este atât de sărac în spectacole „de afară“... Inadmisibil de sărac pentru o capitală europeană. În țară există Festivalul Internațional de la Sibiu, Festivalul Shakespeare de la Craiova, Eurothalia și TESZT la Timișoara, evenimente care prezintă locuitorilor cetății și curajoșilor care călătoresc până acolo cele mai noi producții teatrale internaționale. În București nu există așa ceva. Doar FNT oferă această gură de aer curat, fie și la nivelul unui hap, al unei înghițituri anuale. Prezenta ediție s-a deschis cu un spectacol remarcabil, purtând marca renumitului regizor canadian Robert Lepage: Hamlet / Collagedupă William Shakespeare, o producție a Teatrului Națiunilor din Moscova. Un concert teatral pentru solist, actorul Evgeny Mironov, și peste douăzeci de membri ai echipei-orchestră, de la tehnicieni la directori de platou, electricieni, recuziteri, ingineri de sunet și imagine. Un spectacol hi-tech, un one-man showpentru douăsprezece personaje din „Hamlet“, captive, rând pe rând, într-un cub. De fapt, captive în mintea lui Hamlet, cel care, în viziunea regizorului, gândește prea mult. Artă și tehnologie, minte și suflet, nebunie și normalitate, lumină, sunet, culoare și, mai presus de toate, actorie. Greu de povestit în vorbe, vorbe, vorbe...
Mult mai ușor se spun poveștile prin muzică. Iar o imagine face cât o mie de cuvinte. Cât de simplu au povestit cele peste o sută de exponate o carieră de 45 de ani, 118 spectacole, montate în 54 de teatre, cu 61 de regizori. Neîncăpător s-a dovedit foaierul Sălii „Toma Caragiu“ a Teatrului „Bulandra“ pentru expoziția compozitorului și interpretului Nicu Alifantis – „A treisprezecea noapte“: afișe, caiete-program, costume, instrumente muzicale. Curator: Relu Bițulescu, artist plastic, dar și toboșar în trupa Zan, prieten de-o viață cu „împricinatul“. Despre prietenie a fost vorba și în spectacolul-coupé cu și despre muzici de teatru, despre spațiile sonore create în aproape o jumătate de secol. O poveste nici lungă nici scurtă, nici veselă nici tristă, o poveste cu prieteni – mai vechi sau mai noi, mai tineri, mai bătrâni, unii acum doar amintire. Un spectacol împachetat scenaristic și regizoral de Mihai Țărnă, susținut de mulți prieteni scenografi sau muzicanți, actori sau dansatori. Până la urmă, însă, printre atâtea montări și orchestrații, rămânem cu vocea și chitara lui Alifantis, venit și plecat de pe scenă cu valiza-i de veșnic călător, oprit o seară în halta aniversară, dar continuându- și drumul în neștiutul ținut al sunetelor.
Festivalul a mai oferit un omagiu muzicii de teatru, nu printr-o aniversare, ci o comemorare – „In MemoriamAdrian Enescu“ – la un an de la plecarea într-o altă lume a compozitorului. Zece personalități ale culturii românești au evocat personajul său proteic, implicat în toate fațetele muzicii – teatru, film, jazz, muzică ușoară –, un exemplu de creativitate, complexitate interioară și profesionalism. Ciudat, dar minunat de neîncăpătoare s-a dovedit, într-o seară de sâmbătă, mica sală Studio Space a Teatrului „Bulandra“ pentru a strânge laolaltă prieteniiștiuțișineștiuțiaiartistului. Lafinalulevenimentului, deși spațiul și lumea ne despărțeau, un gest comun – spontan și identic executat –, gestul palmelor făcute căuș învelind o inimă, mi-a dezvăluit, prin cuvintele Marinei Constantinescu, adevărata semnificație a Festivalului Național de Teatru, mai presus de orice selecție sau program: Cum poate schimba teatrul lumea? – prin rezistențaartiștilorlatotceesteastăziaberant, cutremurător, șocant în viața noastră. În justiție, în sănătate, în cultură și învățământ! Forța cuvântului „împreună“ ne poate mobiliza mai repede și ne găsește mai întăriți.