Italienii spun că atunci când Dumnezeu a făcut pământul a simţit ca îi mai lipseşte ceva. Si dintr-o dată si-a dat seama ce anume. A luat un bulgăre de pământ si l-a aruncat în mare.
A apărut astfel Italia şi totul era acum aşa cum trebuie şi a fost în sfârşit mulţumit. Sibienii au o mulţime de lucruri frumoase cu care se pot mândri: oraşul însuşi, pe străzile căruia plimbându-te poţi face o istorie a arhitecturii transilvănene, de la medieval, trecând prin baroc şi neoclasic până la modern, apoi un muzeu unde poţi adăsta îndelung în faţa unor tablouri de Memling, Van Eyck, Bruegel, Jordans sau Teniers (care plecate de curând la Paris au atras mii de vizitatori, iar directorului Muzeul Brukenthal, Sabin Adrian Luca, i-au adus o Medalie de Aur pentru dezvoltarea relaţiilor culturale în spaţiul francofon), şi, în fine, poţi intra la Teatrul „Radu Stanca" şi vedea o piesă bună sau poţi să te duci la noua sală de concerte a Filarmonicii, o construcţie modernă, care a integrat inteligent şi cu mult bun-gust un turn medieval şi fragmente din centura de apărare a cetăţii şi poţi asculta acolo un concert, ca acela dirijat pe 14 ianuarie de Petre Sbârcea, cu sala plină. Şi totuşi Sibiului îi mai lipsea ceva. Din Sibiu lipsea Dansul. Companii în turneu au venit aici, mai ales în 2007, când Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, lipsea însă o trupă a locului. Şi de un an şi jumătate s-a înfiinţat Teatrul de Balet Sibiu şi astfel, în sfârşit, toate muzele au acum locul lor în cetate.
Principalul vinovat al acestei mici minuni este directorul Teatrului de Balet, Ovidiu Dragoman. Numele îl predestina oricum, căci dragomanul era un Evul de Mijloc, în Ţările Române, un fel de diplomat, un tălmaci, traducător în acest caz al doleanţelor artei dansului pe lângă autorităţile locale - din fericire, în cazul Sibiului, deplin convinse că identitatea şi renumele oraşului pot fi căpătate, în primul rând, prin cultură. Şi mai mult decât atât, infiinţarea acestei companii vine după câţiva ani negri pentru dans, în care au dispărut Teatrul de Balet „Oleg Danovski" din Constanţa, prin comasare şi companiile de dans contemporan „Orion" şi „Contemp". În acest context, înfiinţarea Teatrului de Balet Sibiu este de-a dreptul reconfortantă pentru întreaga sferă a dansului de la noi. Compania, ca mai toate trupele europene, are o compoziţie internaţionala, numărând în componenţa ei opt români (absolvenţi ai Liceelor de Coregrafie din Cluj şi din Bucureşti), patru europeni (din Belgia, Finlanda şi Noua Zeelandă) şi opt japonezi, iar repertoriul, după numai un an şi jumătate, este şi variat şi bogat. Au montat aici Cristina Hamel (Pas de quatre şi Divertisment pentru dans- Bernstein ), Monica Fotescu Uţă (Trilogia Ionesco: Lecţia, Scaunele, Rinocerii) şi Liana Iancu (Cenuşăreasa şi Doină ) şi compania a fost deja în turneu în Japonia. De curând, au avut o nouă premieră cu Spărgătorul de nuci, de Piotr Ilici Ceaikovski, în regia şi coregrafia lui Valentin Barteş. Aflat la a doua generaţie de dansatori - tatăl său, Emilian Barteş, fiind un talentat prim balerin al Operei Române din Cluj Napoca - Valentin Barteş, are deja o carieră remarcabilă, ca dansator, în Croaţia, la Zagreb şi Split şi în SUA, la Westcester Ballet Company, din New York. Stabilit în 1996 în Japonia, ca artist şi coregraf independent, fondează în 2005 Valentino Dance Center, în Tokyo, unde, alături de alţi dansatori profesionişti, face cursuri, workshop-uri şi spectacole. Montat în maniera clasică, Spărgătorul de nuci de la Sibiu se particularizează prin mici intervenţii, care toate fac deplin accesibilă copiilor înţelegerea poveştilor din spectacol şi aduc un plus de candoare întregii montări: Pomul de Crăciun creşte sub magia unchiului Drosselmeyer (interpretat chiar de Valentin Barteş) şi astfel le este uşor micuţilor spectatori să înţeleagă cum poate creşte şi minuscula jucărie, Spărgătorul de nuci, la dimensiunile unui om. Apoi copilaşii-interpreţi, care-i întruchipează pe şoricei şi pe soldaţii care se luptă cu ei, sunt de-a dreptul adorabili. Primul act este mai puţin inspirat în coregrafia pentru cei mari şi are şi două scăpări de regie: în mijlocul desfăşurării seratei, părinţii îşi strâng mâinile, se salută, ca şi când ar urma să plece şi apoi petrecerea continuă şi tot astfel, cei doi servitori, care de altfel aduc o notă comică bine plasată, dansează însă în rând cu stăpânii, ceea ce nu corespunde uzanţelor epocii. Actul doi încântă însă prin partiturile clasice, bine susţinute şi de costumele spumoase semnate de Carmen Siminie, dar excelează mai ales prin dansurile de caracter -dansul spaniol, cel chinez, cel rus (trepak) şi cel indian şi se impune prin excelenta interpretare, de un autentic profesionalism al rolului Zânei Dulciurilor realizat de Asami Kasuya, secondată de partenerul ei, Zuki Seki, bun dansator, dar care mai are încă de lucru cu sine. Reina Amakasu, în rolul Clarei, şi Dan Haja, în cel al Spărgătorului de nuci, şi-au interpretat şi ei corespunzător rolurile, ca şi dansatoarele din Pas de Trois, Alexandra Nicoleta Rus, Shoko Yamada şi Andreea Jura. În ansamblu, un spectacol dinamic şi totodată delicat prin nuanţe, colorat şi interpretat cu multă dăruire, Spărgătorul de nuci s-a desfăşurat în sala mare, arhiplină, a Casei de Cultură a Sindicatelor. Dar nu numai succesul de public, ci mai ales ora de studii, văzută la două zile după spectacol, contura seriozitatea proiectului acestei companii şi posibilităţile ei de dezvoltare - bune condiţii de desfăşurare şi o oră complexă şi completă se exercită, ca la orice mare companie din lume. Şi, ca un ultim argument pentru viitorul promiţător al companiei, la plecare, un membru al echipei tehnice, nu al celei profesionale, ne-a spus, cu mândrie, că în curând compania de balet va avea o sală de studii de două ori mai mare. Fericit e dansul pe meleagurile sibiene! Desigur mai sunt multe de făcut, dar cine a pornit atât de bine are toate şansele să ajungă departe.
