Ivit într-un mediu încărcat de prestigiul unei temeinice şcoli clasice, cea rusă, cu o tradiţie de peste două sute de ani, dansul modern şi-a făcut loc târziu şi cu greutate în fosta Uniune Sovietică şi în Rusia de astăzi. El a apărut nu prin ruptură, ca în alte locuri - fapt care nu ar fi fost permis de regimul politic comunist, alergic, ca oricare regim totalitar, la diversitate şi diferenţă - ci prin remodelarea şi îmbogăţirea formelor academice, pe linia unui stil neoclasico-modern. Fenomenul nu este însă unul izolat, propriu numai spaţiului rus, ci chiar unul foarte răspândit în cea de-a doua jumătate a secolului XX, atât în Europa, cât şi în America, dezvoltat în paralel cu alte direcţii ale dansului şi înglobând autori de mai largă sau mai restrânsă respiraţie creativă, unii chiar vârfuri ale coregrafiei mondiale, precum John Neumeier, Matz Ek sau Jiri Kylian.

În Rusia sovietică, Leningradul sau Sankt Petersburgul de altădată şi de astăzi s-a dovedit a fi un loc cu un ambient permisiv unor astfel de deschideri coregrafice, realizate mai întâi de neoclasicianul Leonid Jacobson, modelatorul unor adevărate bijuterii miniaturale, coregraf care îşi creează aici propria sa companie, în 1970. El este urmat de Boris Eifman, format la Chişinău şi cu studiile desăvârşite la Leningrad, care fondează în 1977 compania pe care am putut-o vedea în primele zile ale Festivalului Internaţional "George Enescu" din acest an, companie denumită atunci Teatrul de Balet din Leningrad, iar astăzi Teatrul de Balet Boris Eifman din Sankt Petersburg.

Două seri la rând, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, am urmărit spectacolele create de Boris Eifman cu compania sa, Giselle rouge şi Moličre şi al său Don Juan (îndreptăţită traducere a titlului propusă de Luminiţa Vartolomei), lucrări integral concepute de autor, ca scenariu, regie, coregrafie şi colaj muzical (Ceaikovski, Schnittke şi Bizet la primul spectacol, Mozart şi Berlioz la cel de-al doilea).

Pe scara stilului neoclasico-modern, cu infinite trepte, tot atât de multe câţi creatori urcă pe ea, fiecare se găseşte undeva mai aproape sau mai departe de fundamentul şcolii clasice de care se desprinde cu mai multă sau mai puţină îndrăzneală, cu mai multă sau mai puţină fantezie, înţepenind uneori în proiectul uneia dintre trepte sau urcând continuu în căutarea unor noi forme de exprimare ale sinelui. Boris Eifman foloseşte integral vocabularul clasic până la cele mai dificile şi spectaculoase elemente tehnice, pe care însă le şi remodelează, dându-le adesea o mai mare libertate în expresia braţelor, fapt propriu neoclasicului, dar mergând mai departe decât Jacobson în introducerea unor mişcări libere, create de el şi adecvate tensiunilor momentului, mai ales în dansurile de ansamblu de inspiraţie populară sau în cele pornite de la dansurile de salon. Jacobson era un liric, Eifman este un romantic tumultuos şi foarte rus în oscilaţiile acestui tumult din sufletul personajelor sale, atras cu precădere de situaţiile dramatice, care ating uneori tragicul. Unde se află Eifman cel mai aproape de structura unui spectacol clasic este în conceperea scenariului, totdeauna o poveste în mai multe episoade, puse în valoare de dansuri de ansamblu, cu balerini dispuşi simetric pe mai multe rânduri şi cu partituri pentru soliste, fie duete, fie solo-uri. La o astfel de schemă scenică - îndrăgită de baletomani - mulţi creatori situaţi pe aceeaşi linie stilistică au renunţat de câteva decenii. Ne referim la cei pomeniţi la începutul acestor rânduri sau la Nacho Duato, ultimul coregraf de mare clasă care ne-a vizitat cu trupa sa, anul trecut. Scenariile lor, care pot spune totul prin expresia mişcării, sunt epurate de detalii narative. Dar publicul rus, ca şi o parte a celui American, de la New York City Center, unde compania Teatrului de Balet Boris Eifman are rezidenţă anuală, precum şi publicul românesc aşa cum s-a dovedit la spectacolele bucureştene, vor în continuare poveşti, dacă sunt spuse cu aplomb.

Dar, tocmai datorită scenariilor, cele două spectacole prezentate la Bucureşti nu s-au situat pe acelaşi plan valoric. Lui Boris Eifman îi convine, în calitate de creator, secvenţialitatea, succesiunea unor episoade, iar în cadrul acestora succesiunea unor dansuri, în care predomină unghiularitatea şi se termină printr-o poză finală, care fixează pentru câteva clipe imaginea. Această secvenţialitate s-a potrivit întru totul suitei de momente din Moličre şi al său Don Juan, care ilustrau succesiunea de escapade ale lui Moličre însuşi sau pe cele imaginate de el pentru personajul său, Don Juan. în schimb, în Giselle rouge, dacă primul act mai are o oarecare coerenţă, sugerând tensiunea dintre două lumi ireconciliabile, cel de-al doilea act, în care personajul principal - inspirat de viaţa reală a unei mari balerine, Olga Spesivţeva - părăseşte "raiul" comunist plecând în Occident, nu este decât o succesiune pestriţă, lipsită de un evident fir conducător, în care se alătură scene intimiste, scene de salon în care se dansează charleston, apoi o reducţie a primului act din baletul clasic Giselle şi o scenă de ospiciu, care, chiar dacă are acoperire în biografia Olgăi Spesivţeva, trimite imediat cu gândul la montarea mult mai complexă şi mai convingătoare a actului doi din Giselle realizată de Matz Ek. Dar, chiar şi în aceste condiţii, se putea vedea calitatea remarcabilă a trupei de balet, cât şi a ţesăturii unora dintre momentele coregrafice, de care însă nu te puteai bucura deplin decât extrăgându-le din context, efort pe care nu a mai fost nevoie să îl facem la Moličre şi al său Don Juan. La acest din urmă spectacol, pe lângă duetele de o compoziţie inspirată şi de o serie de dansuri de ansamblu, care reprezintă partea cea mai novatoare a liniei coregrafice a lui Eifman, s-a adăugat o ingenioasă construcţie plastică, constituită de momentul de pantomimă dansată reprezentat de un grup feminin, în vaporoase veşminte roz, care, asaltându-l pe Don Juan, eşuează lamentabil într-un festin copios - acest moment evidenţiind şi calităţile de comediograf ale lui Eifman.

În ambele spectacole, alături de solistele Vera Arbuzova şi Maria Abasova, în prim plan, atât ca expresivitate plastică, cât şi ca strălucire tehnică s-au aflat soliştii Constantin Matulevski, Alexei Turko, Yuri Smekalov şi Oleg Markov. Puternicul impact produs asupra publicului de dansatorii companiei Teatrului de Balet Boris Eifman se datorează însă, în ultimă instanţă, forţei şcolii ruse de dans, care, indiferent dacă este reprezentată de ansambluri populare (Moisev), de dans clasic sau, în acest caz, de dans neoclasico-modern, trece cu aceeaşi intensitate rampa. Şcoli bune există pretutindeni în Rusia, iar asistenţii lui Eifman îi caută şi îi selectează de pretutindeni pe cei mai buni elevi. în ambele spectacole de la Bucureşti, o suită de dansatori de ansamblu care intrau în scenă părea o suită de prim balerini, care se dăruiau apoi mişcării deplin. Este de luat în consideraţie însă şi faptul că, în afara darurilor naturale şi a disciplinei căpătate în şcoală, dansatorii acestei companii de stat (dar pe care statul nu o finanţează decât cu 25%) sunt motivaţi şi financiar, aflându-se sub oblăduirea unui impresar American care-i duce pretutindeni în lume - o fericită îmbinare între datele locului şi inteligenţa managerială de peste ocean.

Nu aceleaşi calităţi le-au avut şi organizatorii români care au adus compania rusă şi care nu s-a ostenit să facă un program de sală, obligându-ne astfel să cerem o serie de date, începând cu distribuţia, direct de la coregraf, între primul şi al doilea spectacol.

Şi, în ceea ce ne priveşte, ar mai fi de reţinut absenţa totală a dansatorilor şi coregrafilor români din această ediţie a Festivalului Internaţional "George Enescu", fapt nu numai întristător, dar şi de-a dreptul grav.