Anul 1776 este considerat drept anul începutului companiei de balet a Teatrului Mare (Bolşoi) din Moscova, deşi prima clasă de balet se deschisese, lucru neobişnuit, la orfelinatul din Moscova, încă din 1773. De fapt, anul 1776 este cel în care prinţul Urusov obţine privilegiul de a construi un teatru la Moscova, care-şi va deschide porţile în 1780, sub numele de Teatrul Petrovski, pe locul de astăzi al Teatrului Bolşoi. Acest prim teatru va arde în două rânduri şi va fi de fiecare dată reconstruit, actuala sală cu peste 2000 de locuri şi o scenă imensă, propice unor montări grandioase, fiind inaugurată la 20 august 1856.
Teatrul Bolşoi a moştenit de la Teatrul Petrovski o trupă de balet al cărei prim profesor, Filippo Beccari, venise de la Teatrul Imperial din Sankt-Petersburg, unde era prim dansator. Succesorul său, Léopold Paradis, a montat cu această trupă primul balet, L'école magique, pe scena teatrului moscovit.
Între cele două companii de balet, din Sankt-Petersburg şi din Moscova, s-a născut, încă din primele decenii ale secolului XIX, un fel de rivalitate, fiecare conturându-şi un profil propriu. Dacă Sankt-Petersburgul (sau Leningradul, cum s-a numit în toată perioada puterii sovietice) a cultivat şi cultivă cu precădere un stil distins, elegant, având precumpănitor cultul formei clasice, Moscova a pus de la început accentul pe ardoarea inimii, pe naturaleţe şi pe libertatea de expresie şi a adus în prim-plan creatori ruşi. Astfel, încă de la începutul secolului XIX, baletul moscovit a fost condus de elevul lui Didelot, Adam Glukovski, care a compus coregrafia primelor balete inspirate din opera lui Puşkin, iar în timp ce petersburghezii o purtau în triumf pe celebra Maria Toglioni, moscoviţii o declarau egala acesteia pe Ecaterina Sankovskaia.
Compania număra deja în 1850, o sută cincizeci şi cinci de dansatori şi pe scena Teatrului Mare din Moscova începeau să apară spectacole de amploare: în 1869 prima producţie Petipa-Minkus cu Don Quijote, iar în 1877 prima montare a baletului Lacul lebedelor, realizată de Reisinger pe muzica lui Ceaikovski. Activitatea artistică a companiei a cunoscut un nou impuls când la conducerea ei a fost numit Alexei Gorski, care face o importantă reformă în dramaturgia de balet, legată şi de naşterea, în paralel, a Teatrului de Artă Stanislavski, reorganizând compania şi după Revoluţia din Octombrie.
Dacă în primele decenii de după Revoluţie, dansul, ca şi artele plastice din Rusia s-au aflat în consonanţă cu principalele curente ale timpului, precum futurismul sau constructivismul, ulterior, creaţiile pictorilor şi ale sculptorilor ruşi au intrat pentru multe decenii în depozitele muzeelor, iar pe scena de la Moscova a apărut, în 1927, prima lucrare de balet marcată de noua ideologie revoluţionară: Macul Roşu, de Glier, montat de Tihomirov. Semenov şi Ermolaev vor fi apoi cei mai importanţi dansatori de la începutul anilor 1930, iar pentru anii de sfârşit ai acestui deceniu, Lepeşinskaia, Preobrajenski, Koren.
Odată cu montarea, în 1940, a baletului Romeo şi Julieta, de Prokofiev, la Leningrad, apare pe scena rusă o dansatoare care va fi o vedetă absolută, Galina Ulanova. Ea va veni, împreună cu coregraful Lavronski la Moscova, va interpreta toate marile balete clasice, precum Frumoasa din pădurea adormită, Giselle, Spărgătorul de nuci etc. şi va forma la rândul ei alte mari personalităţi, care se vor impune pe toate scenele lumii, precum Maia Pliseţkaia, Ecaterina Maximova sau Vladimir Vasiliev.
Deşi în repertoriul companiei de la Moscova, ca în genere în companiile de balet ale tuturor teatrelor din fosta U.R.S.S., s-au impus şi o serie de subiecte noi, revoluţionare, precum Spartacus (Haciaturian) sau Flăcările Parisului (Asofiev), în coregrafii de Jacobson sau Grigorovici, - acesta din urmă devenit din 1964 directorul companiei Teatrului Bolşoi -, precumpănitor a rămas repertoriul clasic, apărut în perioada fostului regim ţarist, iar vocabularul coregrafic a perpetuat şi el tradiţia pur clasică a şcolii ruse din acea vreme. Acest paradox este, aşa cum am arătat şi în studiul care a însoţit expoziţia EXPERIMENT, din 1996, de la Bucureşti, o caracteristică a regimurilor totalitare ale secolului XX, care au avut o mare aversiune nu numai pentru orice punere în discuţie o unor opţiuni politice, dar şi pentru oricare formă de artă care ieşea din tiparele cunoscute şi acceptate oficial.
Acest fapt nu a împiedicat însă şcoala rusă să rămână una dintre cele mai bune şcoli de balet din lume. De la Vaslav Nijinski şi Anna Pavlova, continuând cu Serge Lifar şi George Balanchine şi până la Rudolf Nureev şi Mihail Barâşnikov, iar în ultimul deceniu al secolului XX, cu Mohamedov şi Malahov, toate scenele lumii, de la Paris la Londra şi la New York, au fost dominate, în bună măsură, de aceste mari personalităţi ale baletului mondial, formate la şcoala rusă.
Peste câteva zile, scena Operei Naţionale din Bucureşti va găzdui trei spectacole ale companiei de balet a Teatrului Mare din Moscova, două cu Giselle şi o gală intitulată Stelele Baletului Mondial. Dacă Giselle ne va readuce în universul romantic de la mijlocul secolului XIX (1841) de pe o scenă pariziană, într-o versiune regândită însă la sfârşitul secolului (1887), de Marius Petipa, pe scena Teatrului Imperial din Sankt-Petersburg, în schimb, recitalul de balet va fi un prilej de a vedea unde se situează şcoala rusă actuală faţă de concepţia şi spiritul modern, care animă în prezent marile companii de balet din lume, gala fiind, din acest punct de vedere, momentul cel mai interesant al acestui turneu.
