Am fost veşnic obsedat de timpul
pe care omul îl are la dispoziţie
numai pentru el. Dacă împărţim
orele zilei, aşa cum cere
disciplina vieţii, avem 8 ore
pentru somn, 8 ore pentru
a lucra la stăpân şi 8 ore pentru
noi înşine. Dacă mai adaugi şi timpul
petrecut în tren, maşină sau metrou,
el mai scade cu puţin. Calculul nu
ţine cont de intensitatea unor
fapte care pot compensa pierderea
de timp.
Dragostea, creaţia, bucuriile
mărunte ale vieţii pot fi calculate
altfel. Ceasul nu răspunde la asemenea
solicitări. Numai Einstein poate oferi
o explicaţie, şi aceea relativă, la cum
reuşeşte omul să atingă sentimentul
veşniciei. Mai contribuie aici şi
puterea dedublării, efectul unei
filosofii care ia în calcul apropierea
omului de Dumnezeu şi capacitatea
lui de sacrificiu. Visul mai adaugă
timp şi spaimei de a fi doar trecător
pe acest pământ. Adunate la un loc,
cioburi de oglindă ale realităţii, toate
aceste elemente ne trimit spre teatru,
spre cunoaşterea de sine care
garantează supravieţuirea speciei
în dispreţul miilor de accidente
ale vieţii. Teatrul te pândeşte ca
să te închidă între ziduri, unde poţi
găsi liniştea de care ai nevoie pentru
a gândi liber şi spontan. Unde, dintrodată,
te trezeşti copil, gata de a
pune mâna fie pe o floare, fie pe un
buzdugan. Unde poţi fi sigur că visezi
aievea. Că ochii tăi deschişi văd
lumea aşa cum este, nu cum vrea
să pară şi unde, dacă adormi, pierzi
şirul de surprize care ţi s-au rezervat.
Când vii la Teatru, să-ţi iei în ghiozdan
şi gustarea de a doua zi. Ai să uiţi
de tine şi-o să-ţi fie foame, chiar
la miezul nopţi, când, cu ochii mari
deschişi, vei simţi că viaţa are pentru
tine un loc rezervat în stal. Tot timpul.
Teatrul poartă în fiinţa lui mesajul
veşniciei.
Urmând ciclul existenţei, dând
viaţă personajelor lui etalon, Teatrul
îşi asumă drept de viaţă şi de moarte
asupra fiinţelor de fum pe care le
însufleţeşte. Ele trăiesc încremenite
între coperţi de carte şi aşteaptă
răbdătoare mâinile dibace care să
le pună în mişcare, să le facă să
respire, să se lupte şi să moară pentru
a învia din nou, de fiecare dată când
cineva deschide Cartea.
Mă uit cu nostalgie în urmă şi
revăd ca într-un caleidoscop miile
de personaje ale Teatrului Universal
şi regret nespus că am întruchipat
pe scenă doar câţiva regi şi prinţi
sau câţiva oameni simpli care au
vrut să schimbe lumea aşa cum şi
eu mi-aş fi dorit. Am mers cu ei până
la capăt şi i-am adus, întregi la minte,
să-şi susţină cauza în arenă.
Este loc în Teatru pentru toţi cei
care au talent. Cred, însă, că pentru
a face Teatru adevărat şi viu e nevoie
de mai mult. Pasiune?, spun unii.
Sacrificiu?, alţii. Şi una şi alta, dar,
mai ales, implicarea lui adâncă în
realitatea zilei, în analiza vremurilor
pe care le trăim, în politica de zi cu
zi. Vocaţia Teatrului este construcţia
unei lumi mai bune, cu drept de
preempţiune asupra bunurilor omenirii
pe care trebuie să le întoarcă spre
folosinţă generaţiilor care se succed.
„În vremuri de restrişte cultura
se opreşte”, spunea un ministru
de finanţe al României, de tristă
amintire.
– Nu, domnule Ministru, cultura
nu se opreşte niciodată. Dacă aţi fi fost
Polonius, prim-ministrul responsabil de
viaţa Danemarcei, v-aş fi spus ca Hamlet:
„Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i
aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica
vie şi prescurtată a vremurilor.
Mai bine să ai parte de un epitaf prost
după moarte decât să intri în gura
lor cât timp eşti în viaţă”.
Aviz amatorilor!
