De când m-am căsătorit şi am un copil, simt că viaţa mea de scriitor va suferi o transformare decisivă. Nu mai sunt ce am fost până acum şi astfel încep să-mi pun anumite întrebări pe care până în momentul acesta le-am ocolit sau în orice caz nu erau oportune. Soţia mă întreabă de ce, dacă ne-am căsătorit, scriu la fel ca înainte. Oare ea, prin prezenţa ei, nu mă poate influenţa într-un asemenea mod încât să schimbe paradigma în care mă lăfăiam ca burlac? Acest „la fel” mă terorizează. Eu ştiu că ea nu-mi citeşte cărţile din punct de vedere estetic, ci din punctul de vedere al obsesiilor personale care, reapărând, dovedesc că nu m-am lecuit de ele. Şi atunci, în mod logic, este dezamăgită. Când ne-am cunoscut şi a citit romanul Mut, mi-a spus că ceea ce a atras-o în carte a fost potenţialul. Este acolo un arc întins dureros până la limită, dar în mod ciudat săgeata nu pleacă. Cu alte cuvinte, viaţa mea se împotmoleşte într-o depresie sumbră şi fără speranţă în loc să dobândească forţă ascensională. O decepţionez prin faptul că, din păcate, nu-mi pot părăsi anumite teme, idei, obsesii. Deşi ştie că o iubesc, simte că în acest fel o trădez. Mai mult de atât, simte că în acelaşi fel nu mai sunt aproape de copil. O chestiune care, pur şi simplu, mă bulversează. Aşa că mă întorc la succesiunea din titlu: tată, soţ, scriitor. Dacă în locul ultimului cuvânt aş fi spus bancher sau electronist nu aş fi avut nici o bătaie de cap. Dar condiţia de scriitor te stigmatizează. Acest lucru nu poate fi înţeles de oamenii obişnuiţi.
Să schiţăm bunăoară următorul scenariu: după o zi în care viaţa casnică a decurs normal, te retragi la masa de lucru. Şi atunci ce faci? Să nu mai scrii fiindcă îţi „trădezi” familia? La o adică e şi asta o soluţie. Dar mă întreb: câţi scriitori pur sânge sunt în stare de aşa ceva? Cine dintre autorii adevăraţi este în stare să renunţe la universul lui obsesional? Sunt ultimul scriitor care idolatrizează actul scrisului. Dimpotrivă, în orice moment mă simt pregătit să intru într-o grevă absolută a tăcerii şi astfel să am puterea de-a sta nemişcat în faţa foii de hârtie şi s-o las imaculată. Dintr-o asemenea perspectivă biruinţa autorului e tocmai aceea de-a nu mai scrie şi de-a se înveli sub giulgiul foilor albe decât, hărnicuţ, să mâzgălească foaie după foaie crezând într-o eternitate iluzorie. Dar până la urmă acesta este un plan teoretic. Simţi o nevoie imperioasă să scrii şi atunci vine întrebarea decisivă: ce scrii? Poţi să faci abstracţie de viaţa ta personală şi să fugi în teritorii pur imaginare? Da, de bună seamă, sunt şi autori de o asemenea speţă care fantazează în neştire şi atunci ceea ce fac ei e complet desprins de viaţa pe care o duc zi de zi. Din nefericire, – şi subliniez negaţia – nu intru în această categorie de autori. Dimpotrivă. Aparţin aceleia care exploatează fiecare fir de praf din apartament. Scriu, din nefericire, nemilos, şi oricât de bun tată aş fi sau soţ, oricât de mult m-ar durea fisurile apărute în familie, există o melancolie răpitoare şi secetoasă prin care plonjez într-o mare singurătate. Cine mă citeşte habar nu are că sunt om la casa mea şi-şi închipuie diverse. De unde pleacă înşelătoria? Din acest teribil şi nelecuibil suflet al scriitorului. El nu-şi va abandona niciodată vocaţia de exemplar solitar, care se rupe de toţi şi de toate, şi declară astfel o separaţie providenţială. Aşa că ce iese în asemenea condiţii de sub pana lui, de sub pana mea, din anumite puncte de vedere poate fi înspăimântător.
Îmi iubesc soţia şi fetiţa, este o iubire fără rest, care creşte fără efort şi luminează ascunzişurile fiinţei mele. Codificat este aici tot sensul vieţii ca perla într-o cochilie de sidef. Fără ele două aş fi pustiit şi ceea ce sunt ar fi împrăştiat de vânt, uscat ca iasca şi trist ca un strigoi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu pot scrie despre mine AŞA? Este o întrebare care mă torturează neîncetat fiindcă accentuează scindarea dintre eul omenesc şi eul scriitoricesc. Fac parte din categoria autorilor care ştiu că, din cauza mutaţiei valorilor estetice, afirmarea în literatură a unor stări sufleteşti pozitive nu produce efect estetic. Şi atunci negativizez. Este o mişcare deliberată dictată de sufletul bolnav de saturniana melancolie. Prin aceasta în plan ficţional ajung să mă îndepărtez de familia mea. În ciuda a ceea ce simt ca om, creez tablouri înveninate. Par un monstru înconjurat de monştri. Imaginarul nu iartă şi proiecteză imagini de care, trezit din beţia scrisului, mă ruşinez. Am însă naivitatea să cred că cititorii îmi respectă narcoza, ceea ce, din nefericire, nu prea se întâmplă. Mulţi nu pot face ecartul între ce înseamnă plan ficţional şi ce este planul real din care ficţiunea se alimentează copios. Ei nu înţeleg cum funcţionează alchimia scriitorului. Scriitorul nu este un om bun, au contraire, ci rău. Răutatea lui este însă de natură estetică. Să mai scrie el acum despre feţi frumoşi şi ilene cosânzene? Absurd. Nu are cum, retorica ar fi falsă, ar mima un comportament ale cărui reguli îl stingheresc. Din acest punct de vedere spun că demnitatea de scriitor în condiţiile în care s-a căsătorit şi are un copil devine tot mai delicată. El scrie, iar soţia sau copilul, dacă a crescut, nu se poate abţine şi începe să-i cerceteze paginile. A şi le ascunde, lui, autorului, i se pare chiar dezonorant. Şi atunci le lasă cernute. Sita nu iartă. Şocul trăit poate fi nimicitor. Cei pe care-i iubeşte, confruntaţi cu textele respective, pot fi dezgustaţi. Nu este exclus ca aceştia să trăiască impulsul dea i le rupe sau de-a apăsa un delete ferm prin care totul să dispară în neant. Ce fac eu atunci? Cum mă apăr? Ce măsuri defensive adopt? Să cad în genunchi în faţa acelora care, din cauza a ce am scris, mă mustră, ar fi excesiv. Să-mi rup eu paginile nu-mi vine. Atunci? Ca să rămân scriitor şi să nu părăsesc frontul unui război minunat, am nevoie de o nu mai puţin minunată înţelegere. Soţia mea care se simte ultragiată în anumite pagini corosive ar trebui să fie detaşată şi să zâmbească în faţa imaginarului dezlănţuit. Eu unul doresc din tot sufletul aşa ceva. Doresc să mă înţeleagă şi să mă iubească. Iubindu-mă, poate dezmierda anomalia sufletului meu. „La fel”-ul în care scriu nu ar mai reprezenta simplă repetiţie penibilă, ci adâncirea unor teme în al căror miez eu, cel obsedat, cobor pentru a construi acolo un paradis melancolic.
Născut în zodia Balanţei, având Saturn în exaltare, ştiu ce înseamnă să fii trist când toţi din jurul tău râd, şi să râzi în mijlocul unei ceremonii funerare. Scriitorul din mine este un animal ciudat care nu respectă convenţiile şi desfide conformismele. Mi-aduc aminte de personajul camusian Meursault din L’Etrangèr , nepăsător la moartea mamei sale, sau de Tonio Kroger din nuvela cu acelaşi titlu al lui Thomas Mann, care-i privea dispreţuitor pe autorii naivi, patetici, care voiau cu orice chip să-şi citească producţiile ridicole. Sau ce spune T.S. Eliot? Când scrii o poezie de dragoste e recomandabil să fii îndrăgostit, dar mai bine e să fii poet. Poetul explodează în cea mai benignă societate şi doarme somnul lui Pan acolo unde trăznesc obuze. |sta este poetul şi nu altul. Iar romancierul, nu mai puţin de atât. Poate condiţia lui e cu atât mai precară cu cât, creând personaje, excită curiozitatea psiho-criticilor care, cu orice preţ, vor să scormonească în materialul său ca să descopere punctul de unde a plecat. Ceea ce până la urmă este o operaţie ignobilă.
Natură gingaşă, de multe ori mă jenez când unul sau altul îmi spune că mi-a identificat modelul. Nu-mi vine să-l contrazic şi să-l informez că între personaj şi model e o distanţă ca de la Pământ la Lună. Săgeata până la urmă a plecat din arc şi s-a transformat în pasăre. Răutatea scriitorului, supusă astfel iubirii, ajunge să se mântuie. Dar după catharsis, ca într-un urcuş spre cer, urmează rugăciunea.
