Opera Naţională din Bucureşti a programat în luna aprilie o nouă producţie a operei TANNHÄUSER, în anul comemorativ Richard Wagner.
Din nefericire, reprezentaţia nu a mai avut loc din cauze necunoscute nouă, ea transformându- se în două audiţii integrale în concert ale Operei pe scena de pe Splai. Fără îndoială, pentru iubitorii lui Wagner şi această variantă, mai puţin spectaculară, a constituit un eveniment mult aşteptat.
El s-a desfăşurat sub conducerea muzicală a unui reputat dirijor, Cristian Mandeal, şi el un împătimit al lui Wagner.
Trebuie, încă de la început, să remarcăm contribuţia substanţială a lui Cristian Mandeal la Opera Naţională din Bucureşti şi în realizarea pe scenă a încă două producţii wagneriene Olandezul zburător şi Lohengrin. Maestrul Mandeal este şi se impune, din ce în ce mai mult, ca un muzician subtil şi rafinat, atent şi grijuliu în a descifra cele mai adânci sensuri ale partiturilor wagneriene. Urmând cu religiozitate aceste repere, exigenţele sale cresc şi în ceea ce priveşte componenţa vocilor, prin păstrarea unei stilistici wagneriene riguroase. Un moment de impas este găsirea acelor interpreţi care ar putea executa cu onestitate partituri muzicale extrem de dificile. Şi de ce să nu fim corecţi, în acest moment este foarte greu să descoperi în România, ba poate chiar şi în alte teatre din lume, voci wagneriene de un asemenea calibru.
Am asistat la ambele concerte cu integrala operei Tannhäuser şi voi încerca, atât cât îmi va fi posibil, să dezvălui păreri cât mai obiective privind nivelul de execuţie, de pe poziţia unui mare iubitor şi cunoscător al lucrărilor wagneriene.
Rolul titular l-a interpretat în ambele seri tenorul Marius Vlad Budoiu, cunoscut în ultimii ani prin participarea sa la nenumărate producţii de tenor spinto-dramatic, deosebit de dificile. După opinia noastră, Budoiu a avut un mare curaj de a cânta un rol atât de dificil, ca Tannhäuser, la un interval de două zile, cu doar o zi pauză. Partitura este extrem de solicitantă şi de complicată, efortul fizic şi psihic este enorm şi te poate costa un asemenea demers.
Trebuie să recunoaştem, încă de la început, că Marius Budoiu se impune ca un artist complex, cu o cultură muzicală remarcabilă, cu un simţ rafinat şi exigent al rostirii frazei muzicale, cu o dicţie în germană impecabilă, toate acestea oferindu-i, în cele din urmă, anvergura unui interpret ideal pe care trebuie să-l preţuieşti pentru datele sale native dar şi pentru inteligenţa cu care ştie să descifreze o partitură. După opinia noastră, a trecut cu brio proba de foc a interpretării dificilei arii din actul al III-lea în care, pe tema damnării, Tannhäuser povesteşte pelerinajul său la Roma, la Papă, pentru a-i solicita acestuia iertarea păcatelor.
Marius Budoiu, prin ambele sale contribuţii la interpretarea rolului în concert, ne-a convins că se impune ca un artist inteligent, serios şi bun profesionist care se străduieşte, de fiecare dată, să gândească la un nivel profund partitura pe care o execută.
Interpreta Elisabethei a fost, în prima seară, Iulia Isaev, o soprană lirică, mai puţin wagneriană în acest rol care-i pretinde pentru „Dich, teure Halle” o voce puternică, cu armonice bogate. Iulia Isaev rămâne o artistă rafinată şi inteligentă care rezolvă cu glasul ei de acum o partitură wagneriană la un nivel de onestitate. A cântat superb rugăciunea Elisabethei din actul al III-lea, demonstrând rafinament, sensibilitate şi o emoţie pe glas.
În seara a doua, rolul Elisabethei a fost cântat de o soprană olandeză Barbara Haveman, cunoscătoare a partiturii pe care o interpretează în diverse producţii europene ale operei. Am simţit, de la început, că are o voce mult mai apropiată de structurile muzicale wagneriene, bine timbrată şi cu o frază frumoasă. A avut unele decalaje în aria din actul aI II-lea, fiind la început sub ton, dar s-a redresat şi a executat frumos partitura.
Un rol important şi extrem de generos muzical pentru un bariton este cel al lui Wolfram von Eschinbach, cantat la premieră de Eugen Secobeanu. Din nefericire, alegerea sa mi s-a părut total nepotrivită, întrucât baritonul nu posedă acel timbru cald, cantabil, catifelat ce se impune în execuţia celebrei arii a Luceafărului din actul al III-lea. Oricât s-a străduit Eugen Secobeanu să impresioneze publicul, nu a reuşit acest fapt, printr-o nepotrivire timbrală a vocii sale cu cerinţele partiturii. În schimb, la al doilea concert , Cătălin Ţoropoc, un tânăr bariton de la Constanţa, a impresionat prin calităţi de muzicalitate, nobleţe a frazei, interpretând aria cu simţire şi sensibilitate.
Dificilul rol al lui Venus a beneficiat de două interpretări: în prima seară mezzosoprana Antonela Bârnat, care se află într-o frumoasă ascensiune vocală. Posedă un timbru special, îmbrăcat în armonice frumoase, pline, riguroase, ceea ce îi poate permite să abordeze, în acest moment, o partitură atât de dificilă ca aceea a zeiţei Venus. Este o prezenţă scenică foarte agreabilă şi, credem, că într-o viitoare înscenare a lucrării ar fi o propunere atractivă şi corectă, integrându-se admirabil în atmosfera wagneriană a tabloului Venusberg.
Sidonia Nica, cea de-a doua interpretă a rolului, s-a străduit să surmonteze pasajele dificile ale partiturii şi să interpreteze cu onestitate acest personaj. Se simte, uneori, că este depăşită de anumite fraze extrem de solicitante, dar putem aprecia strădania sa evidentă de a aduce partitura la posibilităţile sale vocale, dezvăluind, în acest fel, progrese evidente în dinamica vocalităţii sale. Suntem siguri, că, în timp, vocea sa va căpăta acea supleţe care să-i permită execuţia rolului la un înalt nivel profesional.
Langraful Hermann a fost basul Horia Sandu, în prima distribuţie, solist muzical şi dornic să-şi îmbunătăţească interpretările sale wagneriene (l-am văzut şi în Lohengrin dar şi în rolul Daland din Olandezul zburător). Timpul va aşeza vocea sa acolo unde trebuie şi suntem siguri că va depăşi anumite probleme dificile ce se ivesc în scriitură. Cel de-al doilea interpret este tânărul bas Iustinian Zetea, cu o voce frumoasă, cantabilă, având acea nobleţe pe care o impune rolul. Mărturisesc că am avut o reală surpriză în a-l asculta în seara a doua.
Walther von der Vogelweide, bardul cel cuminte şi întelept, a fost Liviu Indricău, un tânăr tenor care se ridică spectaculos printr- o voce puternică şi bine condusă, în cea de-a doua seară l-am ascultat pe Lucian Corchiş, un tenor de o rară sensibilitate şi muzicalitate, care ştie să-şi dozeze glasul, fără a forţa acutul, are o eleganţă specială în interpretare, dovedind, de fiecare dată, o subtilitate aparte în tehnica frazării.
Celelalte roluri de barzi au fost executate cu multă onestitate de tineri interpreţi foarte bine aleşi: Vasile Chişiu dublat de Dan Indricău, Daniel Madia şi colegul său Andrei Lazăr, basul Filip Panait. Toţi au creat cu omogenitate şi simţ al muzicalităţii scene de ansamblu deosebit de sugestive. Într-un rol de păstor a fost soprana Andreea Sali, cu o voce suavă şi curată.
Nu putem eluda contribuţia excelentă a corului condus cu atâta rigoare şi profesionalism de maestru octogenar Stelian Olariu.
Fără îndoială, cele două concerte cu Tannhäuser de R. Wagner constituie un eveniment muzical mult aşteptat. Ar fi păcat ca el să rămână la acest nivel, iar noi, toţi iubitorii lui Wagner, tragem speranţa ca noua conducere a Operei Naţionale să definitiveze acest proiect, montând lucrarea pe scenă. În acelaşi timp, în anul aniversar Richard Wagner ne exprimăm dorinţa ca unul din cele mai bune spectacole wagneriene cu opera Lohengrin să fie reprogramat, cu atât mai mult cu cât este o nouă producţie, care nu a avut timp să se rodeze şi să fie vazută de mulţi spectatori. Considerăm că gustul pentru receptarea operelor wagneriene trebuie educat şi rafinat prin spectacole de calitate, în interpretări de referinţă.
