Un academician
şi romanul popular
Arturo Pérez-Reverte este, probabil,
cel mai popular romancier spaniol
de astăzi, unul dintre scriitorii căruia
i se datorează revanşa Spaniei asupra
coloniilor de altădată. A fost corespondent
de război vreme de peste două decenii,
din 1973 până în 1994, n-a ratat vreo
zonă fierbinte a mapamondului, a fost
şi la Bucureşti în decembrie 1989.
Presă scrisă, televiziune şi radio, toate
i-au asigurat un public larg, iar ca
romancier s-a ambiţionat să cucerească
milioane de cititori. Şi a reuşit: cărţile
i s-au tradus în peste 40 de ţări. În 12
iunie 2003 a fost primit în Academia
Regală Spaniolă.
Primele două romane, Husarul
(1986, Polirom, 2006) şi Maestrul de
scrimă (1988, Polirom 2004) îl fac
cunoscut în Spania, dar succesul
internaţional vine abia cu al treilea
roman, Tabloul flamand (1990, Polirom,
2003). Romanele ulterioare îl transformă
în scriitor de succes: Clubul Dumas
(1993; Polirom, 2004), Conspiratia din
Sevilla (1995; Polirom, 2005), Harta
sferica (2000; Polirom, 2005), Regina
Sudului (2002; Polirom, 2004), Pictor
de razboi (2006; Polirom, 2008). La
noi, Arturo Pérez-Reverte a avut
privilegiul transpunerii în limba română
de traducători de elită: Tudora Şandru
Mehedinţi, Mihai Cantuniari, Ileana
Scipione, cărora li se adaugă acum
şi Dan Munteanu Colan.
Seria romanelor istorice avându-l
ca personaj pe Căpitanul Alatriste îi
aduce autorului alt panaş, însoţit de
admiraţia cititorilor spanioli sensibili
faţă de propria istorie. Pasiunea pentru
istorie a englezilor, talentul de povestitor,
documentarea serioasă au făcut din
Philippa Gregory o autoare iubită,
iar lui Hillary Mantel i-a adus de două
ori Booker Prize. Poate succesul are
altă explicaţie: romanul istoric reînvie
personalităţi şi epoci ale unui trecut
definitoriu pentru o ţară, păstrează,
fără ostentaţie, o conştiinţă identitară
serioasă şi gravă, într-o contemporaneitate
a globalizării accelerate.
Dar Arturo Pérez-Reverte îi cucereşte
pe cititorii de pretutindeni cu romanele
sale ce valorifică jocuri, arte şi pasiuni
– de la scrimă la şah, de la bibliofilie
la pictură. Nu lipsesc dueluri şi piraterie
informatică, trafic de droguri sau
vânătoarea de comori. Romanele sale
au, dincolo de farmecul personajelor
şi de subiectele întortocheate, şi o
erudiţie voalată cu atâta discreţie, încât
abia după încheierea lecturii cititorul
descoperă câte lucruri noi a aflat, ce
minunăţii până atunci neştiute i-au
ajuns sub ochi. Romanul recent Tangoul
Vechii Gărzi este, din toate unghiurile,
spectacolul magnific oferit cititorului.
Aventuri pe muchie de cuţit
Romanul se deschide cu o întâmplare
ce răstoarnă încă o dată viaţa lui
Max Costa: şofer al unui doctor elveţian
bogat, trăieşte în Sorrento, pe coasta
Mediteranei, în anii ’60. O reîntâlneşte
pe Mecha Izunza, şi trecutul năvăleşte
peste el, întorcându-l în urmă cu
patruzeci de ani, când o cunoscuse
prima oară. Il leagă de ea episoade
palpitante ale vieţii lui, petrecute la
Buenos Aires şi la Nisa, în ambele dăţi
încheiate cu fuga lui, ruşinoasă, dar
sănătoasă.
La Sorrento, Mecha Izunza îşi
însoţeşte fiul, Jorge Keller, tânăr şahist
strălucit, care joacă într-un turneu
reunind elita şahului, un fel de repetiţie
pentru turneul mondial, adversarul
fiind un şahist rus, campionul mondial.
Max Costa se trezeşte prins în jocul
complicat din spatele şahului: analiza
partidelor şi pregătirea mutărilor
ulterioare, trădări ale celor apropiaţi
care-i oferă adversarului cheile strategiei
alese, interesele politice mari, dat fiind
faptul că şahiştii aparţin unor sisteme
diferite, în anii Războiului Rece.
Max Costa are 64 de ani, este un
„perdant”, căci aventurile şi loviturile
îndrăzneţe nu i-au adus bani care
să-l pună la adăpost de grija zilei de
mâine. A trăit şi a văzut multe. Înrolat
de tânăr în Legiunea Străină, a scăpat
viu datorită norocului, iar zilele şi
nopţile s-au scurs pentru el într-o
continuă vânătoare şi pândă, mereu
atent să nu ajungă el însuşi prada.
Sorrento este a treia întâlnire cu Mecha
Izunzo şi intuieşte că ea îl va atrage
într-o nouă aventură periculoasă.
Prima aventură s-a petrecut la
Buenos Aires, unde i-a însoţit pe ea
şi pe soţul ei în localuri rău famate, ca
să poată asculta şi dansa tangoul originar
– Tangoul Vechii Gărzi, riscând
confruntarea cu un cuţitar. Cea de-a
doua se petrece la Nisa, unde Max
Costa intră, fără să vrea, într-o ţesătura
politică încurcată: Franco şi sprijinul
primit ca să preia puterea, sursa banilor
şi a armelor, relaţiile dintre Ciano şi
spanioli. Max este şantajat ca să fure
scrisori păstrate la Nisa, în casa locuită
de prietena din copilărie a frumoasei
Mecha.
O lume cosmopolită
şi reversul ei
Tangoul Vechii Gărzi relatează
povestea unei iubiri imposibile: un
dansator monden, amestec de gigolo
irezistibil şi hoţ cu mănuşi albe şi o
frumoasă moştenitoare spaniolă se
întâlnesc prima oară pe puntea unui
transatlantic ce se îndreaptă spre
Argentina. Max are deja un trecut care
l-a transformat dintr-un puşti crescut
în mahala în luptător în Legiunea
Străină, s-a construit şi şlefuit pe sine.
Mecha s-a măritat cu un compozitor
în plină afirmare, cu o diferenţă
bună de ani între ei, dar gustă din plin
aventura şi privilegiile condiţiei ei
sociale.
Totul îi desparte – clasa socială şi
educaţia, mediul căruia îi aparţin, stilul
de viaţă. Dar seamănă izbitor prin
frumuseţea şi carisma lor, prin natura
profundă a unor animale de rasă
care se nasc rar şi se-ntâlnesc şi mai
rar. Iar dansul dezvăluie potrivirea
celor două exemplare excepţionale.
Primul care o constată lucid şi înţelept
este chiar soţul, Armando de Troeye.
Şi profită din plin de atracţia celor doi,
ca şi de cunoştinţele surprinzătoare
ale dansatorului despre tango.
Armando de Troeye are 43 de
ani, a atins culmea carierei de compozitor
cu Nocturnele şi cunoscutul său Pasodoble
pentru don Quijote şi a făcut un
pariu că va compune un tango, replică
a celebrului Bolero al lui Ravel. În
Europa, în marile saloane, tango-ul
începea să facă ravagii, iar Gardel îl
stilizase într-atât încât a pierdut
pasionalitatea lui originară. Iar Armando
de Troeye călătoreşte la Buenos Aires
în căutarea acelor origini ale tangoului,
iar destinul îi scoate în cale chiar de
pe vapor călăuza lui în cârciumile de
cartier, acolo unde se mai dansa Tangoul
Vechii Gărzi.
Luxul, rafinamentul celor doi
soţi, stilul lor de viaţă, eleganţa naturală
se văd limpede, puse în contrast cu
proaspăt îmbogăţiţii din felurite ţări.
Iar Max Costa, angajat ca dansator pe
transatlantic ştie să le distingă clar.
Aventura cu Mecha Izunza îi va dovedi
există şi o perversitate născută din
curiozitatea şi dorinţa de a experimenta.
Compozitorul şi soţia lui sunt fascinaţi
nu doar de localuri dubioase, ci şi
excitaţi de alte experienţe, jocuri sexuale
cu al treilea ori chiar al patrulea, fie
o prostituată, fie dansatorul însuşi.
Jocuri, arte şi o pasiune
Arturo Pérez-Reverte ne surprinde
încă o dată, folosind ca pretext jocul
– şahul, artele – muzica şi dansul, ca
să urmărească povestea unei pasiuni.
Îndrăzneşte, ca scriitor spaniol, să
nareze o mică istorie a tangoului, în
poveştile spuse de Max Costa, în
demonstraţiile din Buenos Aires.
Îndrăzneşte să prezinte şahul, ca joc
de competiţie serioasă, dificilă, cu
arsenalul aflat la vedere şi secretele
pregătirii marilor maeştri. Însă ele
sunt deja bine ştiute, cititorul regăseşte
erudiţia îmblânzită galeş de farmecul
povestitorului.
Noutatea romanului o dă un anume
stil vintage, tot mai atrăgător, prezent
astăzi nu doar prin ficţiune, ci prin
confesiune – fie memorii, jurnale,
corespondenţă: lumea bună şi petrecerile
ei, aristocraţia ori marea burghezie,
anii ’20 cu plăcerea călătoriilor, un fel
de a fi şi un mod de viaţă ce rezultă
din succesiunea mai multor generaţii
cu avere şi educaţie. Iar artele minore
le dau lustru, de la eleganţa vestimentară
la ţinută şi maniere, până la vicii,
rafinate şi ele.
Războaie şi revoluţii distrug lumea
lor strălucitoare. Trăindu-i splendoarea
ei, fie prin impostură ca Max, fie autentic
ca Mecha, ei nu văd cum piere. Ea
înţelege, dar târziu: „Într-o bună zi
mi-am dat seama că pe stradă e mai
multă lume dezagreabilă, că hotelurile
nu mai sunt la fel de elegante ca
odinioară şi nici călătoriile nu mai sunt
aşa de amuzante. Că oraşele sunt mai
urâte, iar bărbaţii, mai mitocani şi mai
puţin atrăgători. Şi în cele din urmă
războiul din Europa a distrus şi ce mai
rămăsese.”. Acelaşi sentiment îl are
şi Max: „Acea Europă veche, care
dansase în saloane şi hoteluri de lux
«Boleroul» lui Ravel şi «Tangoul Vechii
Gărzi», nu se mai putea contempla
prin transparenţa unei cupe de şampanie.”
Cititorul român fascinat de perioada
interbelică românească regăseşte la
Arturo Pérez-Reverte fineţea analizei
din Patul lui Procust. Nu am găsit alt
romancier cu un ochi atât de subtil
faţă de feminitate şi de hăţişurile unei
mari iubiri. Aidoma lui Camil Petrescu,
Arturo Pérez-Reverte îşi iubeşte eroinele
create, nu-i scapă detaliile: tăietura
unei rochii, graţia mişcării, gestul
trădând emoţia, corpul surprins în
actul erotic. Iar obiecte precum colierul
de perle şi mănuşile devin laitmotiv
al romanului şi fetiş al autorului.
Tangoul Vechii Gărzi este cântecul
de lebăda al unei lumi dispărute fără
întoarcere, povestea unei iubiri
pline de trădări şi plecări, cu doi
îndrăgostiţi conştienţi până la cruzime
de barierele ce-i separă, tentaţi să
ignore lumea prinsă în războaie şi
transformări, fără să reuşească, fiindcă
lumea nu-i ignoră, iar tragediile secolului
în care trăiesc nu-i ocolesc.
