Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Tablou cu poet suprimat de Marius Chivu


După trei excelente volume de poezie, Ieudul fără ieşire (1994), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999), toate apărute la Cartea Românească, cărţi care l-au plasat rapid în top-ul celor mai buni (şi iubiţi) poeţi de azi, cele două antologii Podul (Cartea Românească, 2000) şi Rugăciunea de antracit (Dacia, 2002) au venit să prelungească aşteptarea unor poeme noi. Ce/cum va mai scrie Ioan Es. Pop?

Noua carte de versuri aduce schimbarea pe care poetul însuşi o anunţa timid în câteva interviuri. Mai degrabă în spirit decât în literă. Volumul nu mai este atât de unitar precum celelalte şi încă de la titlu se simte o oarecare lejeritate, chiar frivolitate textuală strecurată, după cum vom vedea, nu gratuit, ci ca efect al unei stări prelungite dureros. Ioan Es. Pop îşi ia chiar o precauţie şi deschide volumul cu un argument împotrivă în care formulează un posibil crez al fragmentului şi compozitului. Prin urmare, pe lângă câteva splendide bucăţi în proză kafkiano-borgesiene, cartea adună şi texte mai vechi recuperate din periodicul Nouăzeci. O întreagă fenomenologie - dacă nu cumva sună prea pretenţios - a scrisului se poate citi printre aceste rânduri ca un manifest întârziat: „Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg – aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrând pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mântuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amân sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie.”

Încă de la primul poem, tonul este atins de o oarecare resemnare. Nimic nu pare schimbat prea mult, dar poetul a obosit puţin, e mai confesiv şi mai concesiv, revolta s-a mai aşezat, iar blazarea pare acum asumată. De aici şi dedublarea. Mai exact, recunoaşterea cu cinism a necesităţii dedublării. Ipostazele nocturn-diurn, intim-social se diferenţiază printr-un ipocrit joc de măşti: „în timp ce pop îşi vâră degetele-n gât / şi îşi varsă maţele-n veceu / celălalt pop stă în faţa oglinzii şi-şi surâde, / satisfăcut de sacoul cel nou şi de felul cum s-a bărbierit ş...ţ / să le trecem, dar, amândurora cu vederea / micile slăbiciuni, / pentru că pop merge spre autodistrugere, pe când / celălalt pop, deşi se vinde, / e mai pop pentru lume decât pop”. (p. 11)

Tragismul e acum defensiv şi multe din vechile obsesii, încă prezente, apar formulate în paradoxuri. Or, paradoxul, se ştie, relativizează. Teroarea inadaptării, spaimele patologice, răul visceral, mutilările sufleteşti, agonia fără speranţă, dezgustul violent şi, în general, toate energiile negative care odată făcuseră subiectul zbaterii poeziei par retrase deliberat într-un plan secund, de nu chiar cronicizate, iar eforturile (simulate?) pentru a recupera eternul deficit existenţial sunt neconvingătoare. Niciodată încheiata călătorie spre Năneşti este abandonată şi poemul cu care se deschide ciclul petrecere de pietoni reiterează în cheia relativităţii motivul căutării. Diferenţa nu constă în înţelepciune decât în măsura în care conştientizează ciclicitatea demersului şi inevitabilul eşec: tramvaiul „venea cu atâta putere / încât rămăsese-ncremenit pe loc. / n-o să uit niciodată aşteptarea aceea / şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul. // pornise brusc, cu năile sforăitoare, / cu farurile aţintite-asupră-mi, / venea ca un tăvălug pe toată strada, / dar rămăsese tot acolo, nemişcat, / deşi prinsese o viteză de neînchipuit. // cum însă era singurul tramvai spre momfa / nu puteam să-l ratez.” (p. 27) Toate certitudinile căutate devin ambigue paradoxuri, încifrate iluzii, precum două oglinzi aşezate faţă în faţă în care gesturile pot fi definite şi prin ipostaza lor complet opusă. Absenţa se resimte la fel de intens, numai că poetul a aflat între timp că punctul de împlinire nu e stabil, că, atâta timp cât el însuşi îşi este propriul călău, „până la execuţie mai ai tot atâta timp / cât de la execuţie încoace”. De aceea, uneori, resemnarea se lasă dominată de sentimentul ruşinii. Sufletul, de la sine, „merge acolo unde este durere”. Deturnarea înţelesului, subminarea prin paradox, înseamnă exact fuga, ascunderea, abandonul. Oricum „de la un înalt grad de lehamite încolo, / ca de la un înalt grad de civilizaţie, / destinul nu mai prezintă interes”, spune poetul în, probabil, cel mai atipic poem al său: strada londra nu mai dă-n strada paris...

Surprinsă în formulări relativiza(n)te, şi statutul morţii rămâne definitiv incert, deşi putem reţine o oarecare gradaţie a percepţiei. Moartea apare, iniţial, ca o convenţie socială, o ireală deprindere indusă în care nu este cuprinsă „nici o metafizică”. Fără a pierde din tragism şi din puterea de iradiaţie nocivă, sensul morţii se amână, aşadar, indecis. Într-un fel, poezia lui Ioan Es. Pop câştigă aici un fatal surplus de luciditate. De unde şi atenuarea (cu câteva excepţii) a durităţii insolitelor reprezentări cu care ne obişnuise. Dar moartea, ca iluzie a sensului final, îşi arată perversul chip sub forma (doar a) unei aparent nevinovate şi prietenoase suave bucle a timpului: „a fost destul, prea destul, / alergarea putea să înceteze de mult. / dar pentru că trebuia să consumi o anume energie, / numai pentru că trebuia s-o consumi, / te-am lăsat să zbengui, / să crezi că ar putea să conteze vreodată / dacă pierzi sau câştigi ş...ţ sfârşitul n-are / nevoie de eroi, ci de netoţi ca tine, / care nici nu trebuie să înţeleagă, / nici să se facă înţeleşi.” (p. 72 şi urm.)

Crezul cu Ianuş este, dacă nu cumva mă înşel, primul text în care Ioan Es. Pop vorbeşte deschis despre poezie încercând să-i aproximeze mecanismul şi s-o identifice în materialitatea scopului intrinsec. Poezia n-a fost altfel în trecut, dar abia acum poetul se recunoaşte neputincios. Scrisului nu trebuie să i se ceară mai mult: „cine povesteşte e deja pregătit / să nu fie crezut”. Prin forţa iluziei că poate indica, existenţial, o cale, poezia şi-a suprimat - simbolic - producătorul. Până la urmă, nu poezia, ci poetul e un instrument. Abia privit din această perspectivă, textul în proză Corectorul capătă o semnificaţie. Textul e mai presus de cel care, scriindu-l/corectându-l, are impresia că-l şi stăpâneşte şi că se va putea folosi de el în scop curativ. Căci poezia „când produce maximim de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul. ş…ţ Poezia e crimă amânată şi mântuire prin disconfort. A vedea poezia ca salvare e ca şi cum ţi-ai pune de strajă îngeri cu grenade-n gură ş…ţ Azi eşti livid? Mâine te vei simţi cu ea alături altfel, dar mai rău. Ea e singurul lucru nemuritor care-ţi aparţine: e răul în sine. Se uită cu ochii tăi şi nu vede. Tremură cu mâinile tale şi nu le simte. Stim despre ea că e o ştiinţă a îndepărtării...” (p. 48) Revelaţiile, atâtea câte mai au loc, se dovedesc proiecţii ale trecutului, ţin chiar de pre-existenţă. Ziua de mâine va fi ziua de ieri, cum spune un personaj din similiproza Umflătura din perete.

Această carte este un emoţionant tablou cu un poet suprimat. Căutarea s-a consumat „într-o nemişcare de necrezut”, iar esenţa tare a propriei poezii nu l-a mântuit pe poet, doar l-a obişnuit cu provizoratul căruia îi spunem, convenţional, supravieţuire. Rutina supravieţuirii damnate, dacă vreţi. Mai puţin dens, abia cum marcând punctul unei posibile reale reconfigurări, poate că nu acesta e cel mai bun volum de poezie al lui Ioan Es. Pop. Este însă cu siguranţă cel mai uman. Iar acesta este şi mesajul lui.



Ioan Es. Pop, Petrecere de pietoni, cu un argument împotrivă al autorului şi o postfaţă de Dan C. Mihăilescu, Ed. Paralela 45, 2003, 84 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara