Sylvie Guillem la Bucureşti Spectacolele aduse la Bucureşti în cadrul „Întâlnirilor JTI ” (Japan Tobacco International) sunt întotdeauna o şansă pentru iubitorii dansului de a veni în contact direct cu mari companii şi cu mari coregrafi şi interpreţi.
De curând, scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti a găzduit un recital al unei adevărate legende a dansului zilelor noastre, Sylvie Guillem. Posibilitatea de a o vedea aievea pe această dansatoare de talie internaţională, pe care am vă- zut-o până acum doar pe peliculă, ni s-a părut o perpectivă încântătoare. Dar întâlnirea a fost foarte departe de aşteptările noastre..
Stea a Operei din Paris, apoi principal artist invitat la Royal Ballet din Londra, Sylvie Guillem a dansat pe cele mai mari scene ale lumii, la Berlin, Milano, New York şi în Japonia, cu Lausanne Ballet Béjart, revenind şi la Paris ca invitată, şi a strălucit, în egală măsură, în coregrafii clasice, neoclasice, moderne şi contemporane. Interesul ei larg pentru toate formele de dans a fost demonstrat şi de realizarea unei transpuneri după una dintre cele mai reprezentative creaţii ale lui Mary Wigman, din 1914, şi totodată ale şcolii de dans expresionist german, Hexentanz (Dansul vrăjitoarei), din care se păstrează fragmente filmate în 1929.
Muzicalitatea înnăscută a lui Sylvie Guillem şi calităţile sale de dansatoare dar şi de actriţă au fost adesea subliniate de cei care i-au consemnat creaţiile scenice. Capacitatea dansatoarei de a da sens fiecărui pas şi prin acest lucru infuzând şi paşilor clasici o sensibilitate nouă, tocmai această capacitate nu i-am mai reîntânit-o acum în recitalul de la Bucureşti. Niciodată nu am mai plecat aşa de grăbită de la un spectacol, dornică să ajung cât mai repede acasă şi să revăd câteva dintre piesele sale înregistrate pe peliculă, pentru a mă reîntâlni cu adevărată artistă Sylvie Guillem, mai ales cea din cele două admirabile coregrafii ale lui Mats Ek, Smoke şi Wet Woman. Câtă naturaleţe a fiecărei mişcări şi cât de multe nuanţe împrimate fiecărui gest! Or, mişcările ei, rafinate desigur – căci aşa este construit întregul ei corp, atât în chip natural cât şi prin exerciţiu îndelungat – au fost de astă dată liniare, seci, lipsite de seva pe care numai participarea lăuntrică o poate da. În toate cele patru piese create de Russell Maliphant şi interpretate fie de Sylvie Guillem (Solo şi Two), fie de autor (Shift), fie de cei doi în cuplu (Push), s-a mizat numai pe eleganţa liniei şi pe jocul sofisticat de lumini. Singura străbătută şi de o undă de vibraţie emoţională, datorată unei bune asocieri a crescendo-ului muzicii datorate lui Andy Cowton cu intensitatea, şi ea în creştere, a mişcărilor dansatoarei, parţial dezvăluite de fulgere luminoase, a fost piesa Two, interpretată de Sylvie Guillem. În ultima lucrare, Push, însă, artista s-a lăsat dusă de colo-colo de partenerul ei, Russel Maliphant, neoferind ochiului decât postúri reci, de statuie purtată de un soclu mobil. Când voi dori să mi-o reamintesc, voi apela tot la coregrafiile lui Mats Ek.
