Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav, în data de 31 mai 1948. Este scriitoare şi jurnalistă din Bielorusia, disidentă susţinută de PEN Club şi de Fundaţia Soros. A primit numeroase premii pentru Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă şi azi în Bielorusia, dar şi pentru alte lucrări ale sale. A publicat şi alte cărţi care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în mai multe limbi străine. Dintre acestea menţionăm: U voinî nejenskoe liţo (Războiul nu are chip de femeie), 1985; Ţinkovîe malciki (Copii de zinc), 1989; Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte), 1994; Poslenie svideteli. Solo dlia detskogo golosa (Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil), 2004; Vremia second hand (Timpuri second-hand), 2013 etc.

Prefaţă
Cernobîl all inclusive!

Când fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki publicau în 1972 celebrul lor roman SF Picnic la marginea drumului, nu şi-ar fi putut imagina, nici în cele mai negre vise, că Zona descrisă în roman va deveni realitate paisprezece ani mai târziu, în ţara lor, URSS. Conform ideologiei oficiale, Zona nu avea cum să apară în patria sovietelor. Doar URSS construia cele mai sigure reactoare nucleare din lume care „ar fi putut fi instalate chiar în Piaţa Roşie, atât de fiabile erau”.
Nu a fost aşa. Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca Cernobîl. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraţilor Strugaţki, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini dansează deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutaţii genetice, populaţia a fost evacuată, regiunea, interzisă şi păzită de patrule militare, dar oameni stranii şi-au făcut din Zonă locul în care trăiesc.
Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.
Ei sunt o parte dintre personajele cărţii Svetlanei Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl, care, din păcate, nu este deloc SF. Celelalte personaje care depun mărturie în carte sunt soţiile lichidatorilor morţi, mamele copiilor născuţi fără organe, chimişti, fizicieni, academicieni, soldaţi care au participat la operaţiunea de stingere a incendiului de la reactorul patru şi la curăţarea Zonei. O lume prăbuşită, un univers distrus. O lume şi un univers care pentru supravieţuitori nu mai au sens. Pentru că oamenii nu pot înţelege dezastrul tehnologic care s-a abătut asupra lor. Nu întâmplător cuvântul „război” apare aproape în fiecare pagină. În faţa unui asemenea cataclism, oamenii nu au alt reper, nu pot să se raporteze decât la catastrofa războiului trăit de cei mai în vârstă sau povestit generaţiilor mai tinere. Atunci însă ştiau cu cine luptă, cine era inamicul. Acum nu au ştiut nimic. „Dar nu ni s-a spus că factorul cel mai important de contaminare radioactivă este locul. Iar ofiţerii care ne-au dus la Cernobîl un singur lucru ştiau: trebuie cât mai multă votcă, ajută în caz de radiaţie.”
Nu li s-a spus nimic. Lumea întreagă nu a aflat nimic până când ţările din Europa Apuseană nu s-au confruntat cu niveluri alarmante ale radiaţiilor în aer şi au dat alarma. Abia atunci conducerea sovietică a vorbit despre un accident la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, Ucraina. Dar pompierii şi soldaţii au fost trimişi să oprească radiaţiile cu lopata şi roaba.
Eroismul acestor oameni a salvat milioane de alte vieţi din Europa şi din întreaga lume. Fără echipament special, lichidatorii au izolat reactorul şi sursa de radiaţii. Vor plăti într-un chip cumplit. Povestea lor este în paginile care urmează. Şi a familiilor lor. A oamenilor care s-au îmbolnăvit, a copiilor care s-au născut şi a copiilor care nu s-au mai născut.
În pădurile din Ucraina şi din Bielorusia, în satele pustiite s-au întors animalele sălbatice. Vulpi, lupi, câini sălbăticiţi stau acum în şcolile unde altădată învăţau copiii şi în casele sătenilor evacuaţi. Unii nu au suportat exilul şi s-au întors ilegal.
Trăiesc în Zonă cu animalele sălbatice, deşi ştiu că totul în jur este contaminat. Izotopii radioactivi nu pier decât în sute de ani. Până atunci se acumulează în frunze, în iarbă, în copaci, în pământ, în tot ceea ce este viu, pentru a se transforma din nou în praf radioactiv când corpul în care au sălăşluit se întoarce în ţărână. Morţilor de la Cernobîl li s-a interzis să se odihnească în cimitire obişnuite pentru a nu-i contamina pe morţii care nu avuseseră nimic de a face cu radiaţiile nucleare. Dar carnea vitelor şi porcilor de la Cernobîl a fost amestecată pentru salam şi cârnaţi şi vândută pentru a se evita paguba.
„După primele probe era clar că nu ni se aducea carne, ci adevărate deşeuri radioactive. În Zonă turmele erau păscute în schimburi. Păstorii veneau şi plecau, mulgătoarele erau aduse numai la muls. Fabricile de lapte îşi îndeplineau planurile. Verificam.
Nu era lapte, erau adevărate deşeuri radioactive. Laptele praf şi cutiile de lapte concentrat de la fabrica de lapte Rogaciovo au fost multă vreme folosite la cursurile standard despre sursele de radiaţii. Şi, între timp, se vindeau în magazine, la toate chioşcurile de alimente. Când oamenii au început să nu mai cumpere laptele de la Rogaciovo, acesta a început să fie ţinut în depozite. Apoi cutiile au apărut fără etichete.” Iar parcurile de maşini şi utilaje abandonate în Zonă care nu au mai apucat să fie îngropate au fost demontate de hoţi şi vândute ca piese de schimb în talciocurile de pe cuprinsul URSS, la fel ca şi mobila, televizoarele şi aparatele de radio rămase în casele abandonate.
A fost dezastrul care a premers prăbuşirii comunismului şi Uniunii Sovietice. „Pentru că în istorie o să rămână împreună – prăbuşirea socialismului şi catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbuşirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul.”
„Dar acum, după Cernobîl, totul s-a schimbat. Şi viaţa la fel. S-a schimbat lumea, acum nu mai pare eternă. Pământul parcă s-a micşorat, a devenit mic. Ne-am pierdut nemurirea, uite ce s-a întâmplat cu noi. Am pierdut sentimentul veşniciei.”
Svetlana Aleksievici şi-a construit cartea din monologuri.
Sunt vocile celor de la Cernobîl. Vocile care povestesc inimaginabilul suferinţelor prin care au trecut. Vocile ţăranilor de la colhoz care întreabă ce este radiaţia şi de ce este periculoasă dacă nimeni nu o simte. Vocile vânătorilor angajaţi să ucidă animalele domestice din satele evacuate. Vocile soldaţilor puşi să îngroape pământul în pământ, să îngroape satele abandonate.
„După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi, fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.”
Vocile piloţilor de elicopter care au trebuit să zboare deasupra reactorului în curentul radioactiv pentru a arunca tone de nisip şi beton prin acoperişul distrus de explozie. Vocile şoferilor care au mers cu camioanele şi vehiculele militare în lung şi în lat pe drumurile prăfoase ale Zonei. Vocile comandanţilor şi vocile soldaţilor. Vocile specialiştilor care şi-au dat seama ce se întâmplă, dar nu au avut voie să spună nimic. Vocile celor care au fost trimişi în Zonă fără echipament de protecţie, dar înarmaţi cu kalaşnikovuri pentru că se vorbea despre acţiunile ostile ale duşmanilor, doar totul se desfăşura în plin Război Rece, nu-i aşa?
Dar universul paradoxal al Zonei găzduieşte şi alte voci. Sunt cei care, în pofida tuturor ororilor, au găsit în Zonă un adăpost, un loc mai sigur decât cel avut înainte, deşi aşa ceva pare imposibil. Refugiaţi dintrun cumplit război civil izbucnit întruna dintre fostele republici sovietice de după prăbuşirea imperiului au găsit adăpost în Zonă.
Svetlana Aleksievici îi găseşte şi pe ei şi le oferă un loc între monologurile din carte. De ce o face? Nu sunt oameni de la Cernobîl, nu au avut de a face cu dezastrul atunci când acesta s-a produs. Ei au venit mai târziu, după 1990. Şi totuşi de ce? Poate că este singurul caz în care Zona oferă ceva în afară de disperare şi moarte.
Pentru nişte oameni care abia au scăpat cu viaţă din mijlocul unui război unde vecinii se ucideau între ei, Zona s-a dovedit mai puţin înspăimântătoare şi, aparent, mai puţin periculoasă. Este unul dintre paradoxurile acestui loc. În rest, nicio lumină, nicio undă de speranţă în vocile de la Cernobîl. Doar câteva întrebări.
„De ce avem nevoie? Să răspundem la întrebarea: e capabilă naţiunea rusă de o reexaminare globală a întregii sale istorii, cum s-au dovedit a fi în stare japonezii şi germanii după cel de-Al Doilea Război Mondial? Avem destul curaj intelectual?
Nu se spune nimic în această privinţă. Se vorbeşte despre piaţă, despre vouchere, cecuri. O să mai supravieţuim încă o dată, toată energia ne duce spre asta. Dar sufletul e părăsit. Omul e din nou singur. Şi atunci de ce sunt toate astea?”
Vocile de la Cernobîl întreabă. Sunt întrebări valabile pentru toată omenirea, mai ales că accidentele nucleare au îngrozit din nou după Fukushima. Omenirea se poate distruge atât de uşor.
Cernobîlul o dovedeşte şi Zona este modelul de lume care s-ar naşte în urma unui dezastru atomic. Nu, nu este SF, s-a petrecut aici, în Europa. Ascultaţi vocile de la Cernobîl din paginile acestei cărţi care a făcut deja înconjurul lumii. O lume din ce în ce mai mică şi mai periculoasă. Iar la sfârşit veţi fi fericiţi că soarele răsare, că păsările cântă şi iarba nu e fosforescentă.
Pentru cei nemulţumiţi cu atâta lucru, lumea modernă are răspuns.
Senzaţii tari la Cernobîl, agenţiile de turism oferă excursii în Zonă. Chiar lângă reactor! Ce dacă sarcofagul de beton care acoperă unitatea numărul patru, pentru care au murit sute de oameni, s-a fisurat şi scapă aerosoli radioactivi! Este epoca all inclusive. Cernobîl all inclusive!

Ion M. Ioniţă

Informaţie istorică

Bielorusia… Pentru lume suntem terra incognita – un teritoriu necunoscut, străin. „Rusia albă”, cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).
26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la Centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.
Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat.
Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii.
Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.
În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50 000 000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi – peste 1 Ci/km2 de cesiu-137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia – 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu-90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ.
Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.
Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, „Cernobîl”, 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).
Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 un nivel radioactiv înalt a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România, pe 30 aprilie, în Elveţia şi nordul Italiei, pe 1-2 mai, în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia. Substanţele gazoase şi volatile, aruncate la o mare înălţime, s-au răspândit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai, în China, pe 5, în India, pe 5 şi 6 mai, în SUA şi Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână ca acest Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi (Urmările avariei de la Cernobîl în Bielorusia, Minsk, Colegiul superior internaţional „Saharov” în domeniul radioecologiei, 1992, p. 82).
Reactorul patru, numit obiectivul „Carcasa”, păstrează în continuare, în pântecele său de plumb, fier şi beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit şi beton. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ele azi.
Carcasa a fost construită solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat-o probabil că se pot mândri cu ea. Trebuia să dureze 30 de ani. Totuşi a fost asamblată „teleghidat”, plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboţilor şi al elicopterelor, de aici şi fisurile. Astăzi, conform unor date, suprafaţa generală a fisurilor depăşeşte 200 de metri pătraţi şi printre ele continuă să iasă la suprafaţă particule radioactive.
Dacă bate vântul din nord, atunci spre sud avem de-a face cu nişte cenuşi active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Şi ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conţin combustibili este posibilă o reacţie în lanţ…
„Carcasa” este un mort care respiră. Respiră moarte. Pentru cât timp mai are ea putere? Nimeni nu va răspunde la această întrebare, până acum a fost imposibil să ajungem la multe puncte de legătură şi construcţii pentru a afla cât mai pot rezista ele. Dar toţi ne dăm seama: distrugerea carcasei ar duce la nişte urmări chiar mai îngrozitoare decât cele din anul 1986 (Ogoniok, nr. 17, aprilie 1996).
Înainte de Cernobîl, la 100 000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Astăzi statistica este aceasta: la 100 000 de locuitori, 6 000 de bolnavi. O creştere de aproape 74 de ori.
Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrâneţe moare un om din paisprezece, în principal cei apţi de muncă – la 46- 50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, şapte sunt bolnavi.
Dacă mergi prin sate, te frapează cimitirele apărute peste tot.
Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ţinute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800 000 de soldaţi din serviciul de urgenţă şi au fost chemaţi să lucreze lichidatori, vârsta medie a celor din urmă fiind treizeci şi trei. Iar copiii au fost luaţi în armată imediat după terminarea şcolii.
Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115 493 de oameni. Din datele Ministerului Sănătăţii, din 1990 până în 2003 au murit 8 553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi.
Aşa a început istoria…
Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice şi străine sunt reportaje despre procesul vinovaţilor catastrofei de la Cernobîl.
Iar acum, imaginaţi-vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cernobîl. Dar chiar într-un asemenea bloc mort s-a ţinut o conferinţă de presă pentru ziariştii care trebuiau să judece pe cei vinovaţi de producerea avariei atomice. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s-a decis că acest caz trebuie soluţionat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea Casei de Cultură din partea locului.
Pe banca acuzaţilor sunt şase persoane – directorul Centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul-şef Nikolai Fomin, inginerul-şef adjunct Anatoli Diatlov, şeful de tură Boris Rogojin, şeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul de la Inspecţia naţională pentru energie atomică Iuri Lauşkin.
Locurile pentru spectatori sunt pustii. Se află numai ziarişti. De fapt, aici nici nu mai sunt oameni, oraşul a fost „închis”, fiind „zonă de control radioactiv sever”. Oare nu din acest motiv a fost ales şi ca loc al procesului, cu cât mai puţini martori, cu atât mai puţină zarvă? Nu sunt nici operatori TV, nici ziarişti străini. Desigur, pe banca acuzaţilor toţi voiau să vadă zeci de funcţionari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte şi ştiinţa modernă. Dar s-au mulţumit cu „acarii”.
Sentinţa… Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin şi Anatoli Diatlov au primit câte zece ani. Alţii au avut nişte sentinţe mai mici. În detenţie, Anatoli Diatlov şi Iuri Lauşkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiaţiile puternice. Inginerul-şef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, uite, directorul centralei, Viktor Briuhanov, şi-a ispăşit pedeapsa de la un capăt la altul, toţi cei zece ani. L-au întâmpinat rudele şi câţiva ziarişti. Evenimentul a avut loc pe neobservate.
Fostul director trăieşte la Kiev, este un funcţionar de rând la o firmă.
Aşa se încheie istoria.
În curând, Ucraina va trece la o construcţie grandioasă.
Deasupra carcasei care a acoperit în anul 1986 blocul al patrulea, distrus, al Centralei atomoelectrice de la Cernobîl, o să apară o nouă carcasă, numită „Arca”. Pentru acest proiect 28 de ţări donatoare vor oferi în următoarea perioadă un capital iniţial de peste 768 de milioane de dolari. Noua carcasă trebuie să dureze nu treizeci, ci o sută de ani. Şi a fost proiectată grandios, pentru că trebuie să aibă un volum suficient de mare pentru a se realiza acolo lucrări de îngropare a reziduurilor.
E nevoie de o fundaţie masivă: de fapt, va trebui să se facă un grund artificial din stâncă, din stâlpi şi plăci de beton. După aceea va trebui să fie pregătit depozitul unde vor fi mutate reziduurile radioactive scoase din carcasa veche. Noua carcasă va fi făcută din oţel de calitate superioară, capabil să reţină radiaţiile gama. Numai metalul va avea 18 000 de tone.
„Arca” va fi o construcţie fără precedent în istoria omenirii.
În primul rând, ne vor uimi dimensiunile ei – această a doua membrană va avea o înălţime de 150 de metri. Iar din punct de vedere estetic, va semăna cu Turnul Eiffel (Din materiale ale ziarelor bieloruse din anii 2002-2005).

Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu Prefaţă de Ion M. Ioniţă