Un surâs poate să schimbe destine,
să transforme cursul unor
evenimente, să mobilizeze sau
să entuziasmeze oamenii cei
mai diferiţi. El poate fi chintesenţa
unei persoane. Surâsul Anei de
Bourbon-Parma a avut acest efect
miraculos asupra Regelui Mihai.
Văzând-o într-un jurnal de front din
Maroc, în 1943, tânărul s-a îndrăgostit
de surâsul ei şi a cerut să i se facă
fotograme cu ea. Apoi, ca într-o nuvelă
romantică a cerut-o în căsătorie, când
a întâlnit-o prima dată, în carne şi
oase, în 1948, la nunta Reginei Elisabeta
a II-a cu Ducele de Edinburg. O
ceremonie, negreşit, ca în poveste.
Nunta tinerei perechi Mihai de România
şi Ana de Bourbon-Parma s-a oficiat
în exil, la Atena. Un rege fără tron,
izgonit de comunism în 1947, îi oferea
tinerei lui soţii o iubire imensă, dar
un regat imaginat ,, o ţară necunoscută’’,
cum o numea ea, o viaţă simplă,
modestă. Nepoata Împărătesei austriece
Zitta a ales austeritatea aproape
monahală, nu fastul regal. În plus,
trecerea ei la confesiunea ortodoxă,
cea a soţului ei, adică renunţarea
la cultul catolic, cel al regilor europeni,
nu prea bucurase Curţile regale
apusene. Atente, pe lângă acestea,
ca nu cumva să-i supere, prin sprijinul
acordat regelui român abdicat forţat,
pe ruşii stăpânind cu duritate Estul
Europei. De acolo, de dincolo de
Cortina de Fier, venea Mihai al României.
Cei doi soţi stau o vreme în Italia,
Anglia, apoi în Elveţia, unde vor
schimba mai multe reşedinţe, pentru
a se stabili în fine, la Versoix. El,
Regele, va pilota avioane, sau va
conduce maşini aflate în probă,va
recondiţiona Jeep-uri, pasiunea sa.
Ana de Bourbon va hrăni găinile
fermei lor, aruncându-le, fredonând
(îmi închipui) grăunţele zilei cu gestul
larg al semănătorului din vechime.
Regina Ana nu a domnit nici o zi în
România, ,,ţara ei necunoscută’’ de
la Dunăre şi Carpaţi şi vor trece nu
mai puţin de patru decenii, până o
va vedea în realitate. După abia
patruzeci şi ceva de ani va deschide
şi uşa Peleşului, cunoscut din amintirile
Regelui... Visul i s-a împlinit
Reginei Ana în cele din urmă. După
1992, poate cutreiera oraşele sau
micile localităţi româneşti, dar nu
numai, dornică să recupereze timpul
interzis de un regim care ura monarhia.
Surâsul este arma secretă şi benefică
a Reginei Ana, iradiind bucurie
interioară. Surâsul – un atribut angelic,
aşa cum rânjetul e unul demonic.
Am avut prilejul să-i admir surâsul
păstrat tânăr şi deschis, la primirea
noastră din luna mai, 9, 2008, la
Palatul Elisabeta. Eram un grup de
scriitori, care urma să călătorească
cu trenul regal prin ţară. Se aniversa,
în acel an, Centenarul înfiinţării
Uniunii (Societăţii) Scriitorilor Români,
iar o campanie de promovare a lecturii,
sub patronajul Casei Regale, sub
egida Eroculturart-lui, a Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti a Uniunii
Scriitorilor, a Ministerului Transporturilor
începea cu acea vizită la Palat. După
momentul solemn al alocuţiunilor
din Sala de primire a Palatul Elisabeta,
unde a vorbit Regele Mihai, de faţă
fiind Regina, Principesa Margareta,
Principele Radu Duda, o parte dintre
oficiali, am rostit şi noi, oaspeţii,
câteva versuri sau reflecţii despre
regalitate. Eu am ţinut morţiş să
schimb câteva fraze cu Regina
Ana. După Constantin Abăluţă,
bun vorbitor de franceză, am luat loc
în faţa Reginei Ana. Mă adresez în
franceză, uşor timorat, dialogul îl voi
reda în traducerea mea. E aşezată
pe un scaun stil ceva mai înalt, anume,
decât al interlocutorului. I-am spus
direct, după ce m-am auto-prezentat,
că am admirat-o pentru firescul şi
demnitatea sa din emisiunea Profesioniş
tii, emisiune pe care am vă-
zut-o de mai multe ori. Chiar gestul
făcut înaintea Papei Pius al XII-lea
de Principesa Margareta, mama
viitoarei miresei, l-am reţinut. Fusese
un gest energic, dar elegant de
împotrivire la refuzul Suveranului
Pontif de a-i acorda dispensa de
căsătorie religioasă fiicei sale, pentru
a urma cultul soţului... Regina Ana
îl reprodusese în emisiunea Eugeniei
Vodă, adăugând: „o regină nu bate
cu pumnul în masă”, ci, eventual,
„loveşte cu degetele masa”. Foarte
expresiv gest, am avut curajul să-l
imit şi eu, atunci... A surâs, iar. De
ce era surâsul său atât de special?
Ce conţinea el esenţial, ce mesaj?
Fair-play, sinceritate şi solidaritate
umană, ceva categoric onest şi cald.
I-am privit mâinile, mâini de regină,
puţine podoabe, ferme, de vrednică
femeie care a bandajat rănile soldaţilor
francezi, ca infirmieră în armata
Franţei libere, a ţinut ferm volanul
Jeep-ului, în plin război, ca agent de
legătură, iar, după război, a meşterit
o magazie-atelier pentru regalul ei
soţ, a muncit pentru mobilierul casei,
ca un tâmplar adevărat, mânuind cu
pricepere ciocanul şi rindeaua, muncă
de bărbat, dar şi de femeie când
împrejurările deosebite o cer. A vândut
chiar din obiectele făcute cu mâinile
ei în atelierul de tâmplărie. Aceleaşi
mâini care au schimbat scutecele
celor cinci fete, au pictat, au răsfoit
albume de artă, au scris, au gătit, au
spălat, au călcat cămăşile Regelui...
De aceea a putut spune că nu înţelege
ce-i cu sângele ei numit albastru,
doar ea îl are roşu ca toată lumea. În
Iliada unde-i un carnagiu eroic şi
mitic general, luptătorii, aproape toţi
de spiţă regească, cu sânge albastru,
unii-s chiar semizei, au sângele, vărsat
la Troia, întotdeauna negru, cum ne
vrăjesc hexametrii lui Homer. Pe cine
să crezi?
„Bine, bine, lasă asta”, mi-a răspuns
Regina Ana.” Eşti venit din Transilvania,
lucrezi la o revistă, dar soţia
ta ce face? „E acasă... Face tapiserii
moderne pentru expoziţiile de artă
din ţară”. „Bine!” Îi vorbeam unei
cunoscătoare, absolvise Parson’s
School of Art, 1940, la New-York,
dar gustul era moştenit... Apoi, eu:
„Îl admir pe rege ca pe un adevărat
creştin pentru că a crezut în Providenţă
tot timpul, în sfârşitul drept al încercărilor
prin care a trecut”... „Du-te şi spuneio
singur Regelui!”. „Dinspre partea
dreaptă să i te adresezi!”. Gafasem?
Am făcut-o. În picioare, drept, monumental,
Regele m-a ascultat, i-am
vorbit despre Clujul unde fusese
de câteva ori de-a lungul anilor. Apoi,
despre vizita mea în minunăţia de la
Săvârşin, unde primisem un premiu
oferit de Fundaţia Principesei Margareta,
prin recomandarea poetului
Vasile Dan... Regele mi-a reproşat,
ca ardelean, „cearta Bisericilor pentru
biserici”, din această parte a ţării.
Am roşit, probabil. M-am gândit la
Monseniorul Vladimir Ghica şi la cuvintele
lui „Am devenit catolic pentru
a fi mai bun ortodox!”. Paradoxurile
credinţei noastre. Biserica Kreţulescu
din preajma Palatului regal, catedrala
Sf. Iosif, la doi paşi. O distanţă care
ar trebui să apropie, nu să despartă.
În 1966 are loc reconcilierea Reginei
Ana cu Sfântul Scaun. Mormântul ei
va fi la Curtea de Argeş, în cripta familiei
regale şi a episcopilor neamului,
pe care şi l-au ales să-l conducă şi
să-l iubească Hohenzollernii.
Într-un castel al familiei lor, după
război, a stat şi ea, singură, înainte
de căsătoria din 1948 cu un
Hohenzollern devenit român. A
îndrăgit asemeni Regelui Săvârşinul.
Reşedinţa este o construcţie restaurată
între castel şi conac, parcul cu platani
seculari, lacul, barca, podul de lemn
îmi evocau scene galante din alt
secol, iar oamenii simpli ai locului,
cei cu care conversa Regina Ana
poate-i aminteau pe cei din Versoixul
tinereţii lor austere. Aşa, din iubire,
a deprins regina din ţara străină,
cred, mergând la izvoare, ceva din
obiceiurile şi tradiţiile noastre, ale
,,ţării din veac’’, nu cea de acum.
Atunci, regii şi reginele erau fie
făpturi din basme, fie domnitori ai
pământului, domnind cu simplitatea
unor gospodari ai treburilor dinfara
şi dinăuntru Principatului, sau ale
Regatului. Orice nouă locuinţă a familiei
regale era scăldată la inaugurare
de armoniile Poemei române
a lui George Enescu... Surâsul Reginei.
Arde ceva preţios şi inefabil în discre-
ţia sa nobilă. E chiar semnul carismei
sale. Manifestarea unei iubiri
pentru oameni de aici sau de departe,
pentru Rege şi ţară.
