Interviu cu Marian Ochoa de Eribe
Dragă Marian, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, în traducerea semnată de tine, a primit recent Premiul revistei Tormenta... pentru cea mai bună carte străină în 2012. Care Santos, coordonatoarea acestei reviste de critică, e o formatoare de opinie? Ce înseamnă acest premiu în Spania?
Care Santos se înscrie în ceea ce numim noi noul val al criticii literare spaniole. Critica literară în Spania a înregistrat schimbări semnificative în ultima vreme. Suplimentele culturale ale celor mai prestigioase ziare, ca El País, ABC sau El Mundo, au resimţit din plin efectele crizei economice: au redus semnificativ numărul de pagini, intervenţiile criticilor literari, aşteptate de un public fidel, s-au diminuat simţitor. Această situaţie a fost compensată de râvna bloggerilor literari. Multe dintre aceste bloguri au căpătat notorietate şi sunt, practic, principala şi adevărata sursă de informaţie a celor care iubim literatura cu L mare şi, mai ales, a tinerilor, care urmăresc cu fidelitate tendinţele din literatura actuală semnalate de aceşti profesionişti. Care Santos, coordonatoarea revistei La Tormenta en un vaso, este una dintre aceste voci. Premiul revistei este unul de mare prestigiu în Spania, nefiind „viciat” de presiuni economice, instituţionale sau de alt gen.
Enrique Redel semnează, în revista La Tormenta en un vaso, un articol în care vorbeşte despre recuperarea operei lui Cărtărescu în spaniolă ca despre „un proiect personal“. Ce înseamnă asta pentru tine şi pentru Editura Impedimenta, care îl publică pe Mircea Cărtărescu în Spania?
Proiectul lui Enrique e un dublu cadou pentru mine: pe de o parte, el este un editor minunat, foarte cunoscut, catalogul editurii sale e impecabil şi reflectă bunul lui gust, vasta lui cultură, exigenţa faţă de lucrul bine făcut şi capacitatea sa de muncă impresionantă. Este atât de angajat în recuperarea operei lui Cărtărescu, încât l-a invitat în nume propriu în februarie anul trecut şi a şi mobilizat mass-media la venirea lui. Ecoul a fost enorm la nivel naţional, mitica librărie Rafael Alberti a fost neîncăpătoare pentru cititorii veniţi să-l asculte. Când Enrique Redel spune asta, „un proiect personal”, nu glumeşte, a înţeles foarte bine cine e Cărtărescu şi ce rol are în literatura europeană de azi. Semnalele recente depăşesc aşteptările, ecoul pariului lui Enrique s-a făcut auzit în America de Sud: târgul de carte de la Bogota din mai 2014 acordă un spaţiu special operei lui Mircea Cărtărescu, o mare revistă din Costa Rica, Buensalvaje, m-a contactat pentru a-l intervieva în viitorul apropiat... Pe de altă parte, eu sunt extrem de bucuroasă şi mândră să fiu traducătoarea lui în limba spaniolă. Experienţa traducerii operei lui Mircea Cărtărescu a bulversat felul meu de a citi, relaţia mea cu textul, cu pagina, cu cuvântul... Am pornit o călătorie fascinantă în lumea lui narativă – poetică, mai bine zis – şi doresc cu toată fiinţa mea să fiu la înălţimea lucrului la care m-am angajat. Am această şansă: un scriitor de mare anvergură, o editură de prima mână, o masă mare de cititori de calitate, cu mare deschidere şi cu aşteptări la fel de mari pentru literatura din Răsărit şi, aş spune, chiar pentru literatura română în special. Spun asta după experienţa traducerilor anterioare, foarte bine primite în Spania: Panait Istrati, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu.
Cît de greu este să traduci Levantul? S-a spus adesea că este o carte intraductibilă. Poţi să ne dai câteva exemple, să auzim cum sună aventurile lui Manoil şi Zotalis în spaniolă?
Toată opera lui Cărtărescu e greu de tradus. Nici măcar operele considerate „mai uşoare” nu sunt uşoare: eu m-am luptat şi cu Frumoasele străine, de exemplu, ultima lui carte publicată la noi, deşi nu-i comparabilă din acest punct de vedere cu complexitatea Travestiului. Versiunea Levantului cu care lucrăm acum noi, traducătorii, nu este cea cunoscută publicului din România. Mircea Cărtărescu s-a „gândit” la noi, traducătorii, dar şi la cititorii străini şi a pregătit un text accesibil unui cititor care nu cunoaşte tradiţia literară românească. Este impresionant faptul că acest text nu este „o simplificare” a Levantului, ci o rescriere a lui, care păstrează atât suflul epic original, cât şi specificul liricii cărtăresciene în raportul său absolut cu toată lirica românească, din toate timpurile.
Traducerea e destul de avansată, dar rămâne un lucru esenţial: cititul şi recititul textului până ajung să simt în mine ritmul, accentul, greutatea silabelor, mirosul cuvintelor... Eu lucrez foarte încet, nu mă grăbesc deloc. De fapt, cred că nu eu deţin controlul, ci fraza, perioada, ritmul... ele impun deciziile, după repetate încercări. Editorul cunoaşte foarte bine metoda mea migăloasă şi mă lasă liberă să-mi organizez munca aşa cum vreau, am mereu destul timp la dispoziţie.
Aceasta a fost şi cheia succesului pentru Nostalgia, de exemplu. Traducerea a câştigat în 2013 Premiul Estado crítico pentru cea mai bună traducere a anului.
O să vă ofer primele rânduri ale cărţii, dar vă rog să le luaţi ca work in progress, mai e mult de lucrat în ele, ca şi la restul poemului:
„Flor de los mundos, ola verde festonada de piedras preciosas, mares surcados por veleros de oro cargados de pimienta y canela como peines que recorren cabellos perfumados, gota de rocío en la que se mezclan las nubes y el cielo, ¡oh, Levante, donde el céfiro infla los carrillos y sopla sobre la extensión de agua, qué sentimientos tan poderosos atizas en mi pecho! Oh, Levante, dichoso Levante, ¿cómo es que no sientes mi turbación, mi cólera, cómo es que tu ojo de brillos ambarinos no ve tampoco la noche que llena mi pecho, la congoja que invadió mi mente cuando desperté, cuando supe que soy rumano? ¿Por qué no tendré miles de ojos, como Argos, para poder llorar con miles de lágrimas el terrible estado de mi pueblo, prisionero de los lobos y de las alimañas que desgarran el seno de Valaquia con sus garras afiladas?”
Nu demult a apărut în spaniolă şi excelenta carte a Dorei Pavel, Agata murind, tradusă tot de tine. Au fost ecouri în presă? De ce depinde vizibilitatea unei cărţi din Est?
Sezonul literar prin excelenţă la noi, primăvara, va aduce anul acesta şi lansarea cărţii Agata muriendo la Madrid, după care, evident, aşteptăm reacţia presei. Vizibilitatea, succesul cărţilor din Est ţin în primul rând de activitatea editorului şi de felul în care el se luptă pentru cărţile lui. Marele lobbyuri editoriale sunt aceleaşi în toată Europa, librăriile seamănă din ce în ce mai mult unele cu altele: bestselleruri americane, romane poliţiste sau erotice, romane istorice mai mult sau mai puţin reuşite... Orice carte din Est rezistă greu la această concurenţă, dar nu mai greu decât literatura spaniolă, franceză sau argentiniană de calitate, de altfel. Oricum, sprijinul ICR a fost determinant pentru succesul şi difuzarea literaturii române în Spania. În ziua de azi, un editor nu-şi poate permite luxul de a promova el singur un autor din Est, este o utopie din punct de vedere financiar pentru că, chiar şi în cazul unei cărţi de succes, acest succes ar fi greu de comparat cu vânzările la Vargas Llosa sau Paul Auster, de exemplu.
Ai fost lector de limba spaniolă la Universitatea Ovidius din Constanţa timp de patru ani . Ai ales Constanţa sau a fost o întâmplare?
A fost o întâmplare fericită. După ce am susţinut doctoratul `n Literatură Comparată la Universidad de Deusto, la Bilbao, o universitate privată a iezuiţilor, am refuzat postul pe care mi l-au oferit – ar fi mult de povestit – şi am cerut o bursă pentru un lectorat într-o universitate din Răsărit. S-a nimerit să fie Constanţa, dar pe lista destinaţiilor mai erau Vilnius, Varna, Craiova sau Timişoara. Nu eu am ales, Constanţa m-a ales pe mine. Primele luni – am ajuns în noiembrie 1993 – au fost cumplite din toate punctele de vedere: sărăcie cruntă – nu ştiam ce să mănânc, nu găseam mare lucru la piaţă –, lipsa de mijloace de învăţământ, de manuale, de calculatoare... Dar această stupoare de la început n-a durat mult: în martie 1994 am câştigat un post de lector la Linz, în Austria. Până la urmă însă, am refuzat oferta. Eram deja bolnavă de „românism” şi la fel de bolnavă am rămas. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru nebunia mea de a refuza două posturi în Occident ca să ajung şi să rămân la voi. Pentru mine a fost un adevărat miracol tot ce am trăit şi tot ce mai trăiesc în România.
Cunoşti extraordinar de bine România, se poate spune că ai bătut-o de la un capăt la altul. Unde, în ce loc din România, îţi place cel mai mult?
România e o ţară de o frumuseţe care ţine nu numai de un peisaj minunat, de păduri nesfârşite, de munţi, de populaţia urşilor... de natură în general, ci şi de echilibrul impecabil între om şi natură. Cunosc destul de bine România – deşi aş vrea să o cunosc şi mai bine –, şi călătorind prin toate ţările din jurul României, pot spune că nicăieri nu am găsit această relaţie om-peisaj care defineşte, după părerea mea, sufletul României. E vorba de un echilibru deja foarte precar, care mi-e teamă să nu dispară în curând. Cred că arhitectura ţărănească tradiţională e pe cale de dispariţie şi că urmează înlocuirea ei cu vile moderne, scumpe şi insipide, care nu au ce căuta printre dealurile şi pădurile din Carpaţi.
Pe de altă parte, mie îmi place cel mai mult România mea afectivă, care nu-i neapărat cea mai frumoasă din punct de vedere turistic. Sunt foarte ataşată de Constanţa din motive evidente, de Tecuci, de Iaşi, de Bucureşti. De Sinaia şi Predeal, unde am lucrat, concentrată şi fericită, la mai multe traduceri întrerupte zilnic de plimbări în împrejurimi, în căutarea mea naivă şi nebună – ştiu! – de ciuperci şi de urşi.
Ne spuneai acum câţiva ani că în Spania se simte nevoia unei politici de prezentare a literaturii române din partea instituţiilor româneşti, că îţi e imposibil să convingi singură un editor de importanţa unui scriitor român în context european. Simţi că lucrurile sau schimbat de atunci?
Viaţa culturală a unei ţări e supusă unor tensiuni politice care nu au legătură cu ea, dar care de obicei o zguduie violent. Cultura, din păcate, nu poate scăpa nevătămată din acest conflict de interese. Se întâmplă la fel peste tot. Toate ţările au suferit reduceri bugetare severe, care au afectat mersul evenimentelor atât la nivel personal, cât şi în politica culturală internă şi externă. România a trăit momentul ei de glorie când a fost ţara invitată la târgul LIBER de la Madrid. Standul României s-a prezentat extraordinar de bine şi a fost o vitrină impecabilă pentru a arăta ce se întâmplă în literatura română în ziua de azi. Eu simt din ce în ce mai acut nevoia de întâlniri cu alţi traducători de literatură română, lucru care nu poate fi organizat decât de România însăşi. Ar fi pentru noi foarte util din toate punctele de vedere, ca schimb de experienţă, de idei, de perspective diferite şi străine asupra literaturii voastre... Nu neapărat o şedere lungă – câteva zile, un colocviu ar fi de ajuns şi efectele benefice ar fi imediate.
Când vii în România, ai prefera un congres de traductologie sau să mergi la cules de ciuperci?
Cunoşti bine pasiunea mea pentru ciuperci, iar România e raiul pe pământ în acest domeniu. Perfect compatibil cu ce-am spus mai sus: câteva zile de colocviu cu traducători în diverse limbi, într-o zonă împădurită şi verde, doldora de ciuperci, ar fi visul meu împlinit!
