Prin Ordonanţa nr. 125 din 31 august 2000 privind declararea oraşului Sulina, judeţul Tulcea, şi a zonei înconjurătoare ca obiectiv de interes naţional, ministrul culturii de atunci, Ion Caramitru, de al cărui mandat se leagă cele mai importante decizii în ceea ce priveşte salvarea şi conservarera patrimoniului, punea în discuţie nu doar o problemă juridică şi administrativă, ci şi capacitatea noastră de a ne identifica şansele într-o nouă construcţie europeană, alături de stimularea memoriei într-un amplu proces de recuperare a unei istorii care se apropie mai mult de un scenariu de anticipaţie decît de un fapt deja consumat.

Sulina, alături de Sighişoara şi de Alba Iulia, alte două situri urbanistico-istorice identificate legislativ de Ion Caramitru drept valori culturale excepţionale, este un concentrat european unic, o insulă a multilingvismului, un paradis al confesiunilor şi o metaforă absolută a concordiei continentale pe care Europa de astăzi o visează încă.

Pentru a repune în discuţie unicitatea acestui spaţiu şi pentru a recupera din ruina morală şi din surparea fizică o realitate manifestă pe care noi încă ne străduim să o imaginăm, Inspectoratul pentru Cultură Tulcea şi Primăria oraşului Sulina, avîndu-l ca invitat special chiar pe iniţiatorul ordonanţei de salvare a oraşului, adică pe Ion Caramitru, a organizat un simpozion-dezbatere pentru reactivarea legii din 2000, ignorată pur şi simplu, într-un mod inexplicabil, în timpul mandatului deţinut de Răzvan Theodorescu. Dar cum arată Sulina acum, ce a mai rămas din mitul oraşului liber de altădată, ce relaţie mai are actuala aşezare cu propria sa identitate istorică, iată cîteva întrebări care trebuie puse şi repetate obsesiv pînă cînd răspunsurile vor deveni obligatorii, vizibile şi, mai ales, definitive. Pînă la răspunsurile practice, avem unul simbolico-poematic: Sulina este o utopie istorică, un exerciţiu pur de ficţiune administrativă, o fabulaţie a geografiei şi un germene carbonizat, o firavă resursă de ADN pentru Europa de mîine.

Geografia: Sulina este cea mai estică localitate a României, aşezată pe malul drept al braţului cu acelaşi nume, doar la cîţiva kilometri de confluenţa acestuia cu marea. Lipită ca o carapace pe trupul onctuos al fluviului, ea este o creaţie exclusivă a apei, un fel de epifanie heraclidiană, o nălucă a fluidului, a mişcării, a curgerii sale spre lume şi a imploziei în mare. La capătul celălalt, dincolo de tulpinile chircite ale unei vegetaţii deşertice şi de vigoarea austeră şi disperată a labirinturilor de cătină - Marea. Apa verzuie a Mării Negre. Sulina s-a născut din ape ca Afrodita, creşte din ape ca lintiţa, se înmulţeşte în apa dulce a Dunării şi se retarge în apa sărată a mării ca peştii fosili, cu memoria deambulării prin apele erelor geologice încă activă, este ambiguă ca o femeie, dulce şi sărată în acelaşi timp, şi vulnerabilă ca un fluture. La Sulina totul se mişcă, străluceşte şi dispare. Ea are doar şase străzi, un fel de reflexe ale apei si ele, copii aproximative în pămînt şi în colb, care curg şi plutesc o dată cu fluviul, în acelaşi fel şi în acelaşi sens. Ele se numesc simplu şi abstract strada nr.1, 2, 3 şi aşa mai departe pînă la şase. Reţelele de acces perpendiculare sînt simple accidente peisagistice.

Istoria: Menţionată pentru prima oară în anul 950, ea se numea, romantic şi exotic, Selina. Nume de cadînă astrală din O mie şi una de nopţi. Apoi a intrat în istorie pentru a-şi proiacta o nouă mitologie. Secolul XIX a fost secolul ei de aur. Competiţiile, adversităţile, războaiele, dar, mai ales, împăcările consecutive, adică păcile, după numele lor convenţionale, au adus Sulinei o hrană istorică, economică, socială, politică şi culturală unică. Oraşul a crescut, universul său s-a extins, viaţa lui s-a diversificat, aspiraţiile i s-au eliberat. Documentele europene, cu denumirile lor care mai degrabă le opacizează conţinutul, cum ar fi Convenţia de la Ackerman, Tratatul de la Bucureşti, Tratatul de la Adrianopol, ce par a fi, prin localizarea geografică, invitaţii la fastuoase itinerarii turistice, au plasat Sulina în plin spectacol politic şi comercial. Rusia se angajează, prin Convenţia ruso-austriacă de la Sankt Petersburg, să elibereze Sulina de bancurile de nisip, se vorbeşte ferm de construirea unui far, iar Anglia tranzitează necontenit fluviul, atît spre Turcia cît şi spre Principate. În 1850 exporturile englezeşti care au trecut prin Sulina se ridică la frumoasa cifră de 3 762 480 lire sterline. Dar adevăratul triumf al Sulinei va fi războiul Crimeii. Prin documentele Congresului de la Viena şi, în mod particular, prin acelea ale Tratatului de la Paris, ia fiinţă, la Sulina, Comisiunea europeană a Dunării. Eliminîndu-se monopolul Turciei, Comisiunea... se compune din Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Austria, iar Sulina îşi începe strălucitoarea sa experienţă de concentrat european, apogeul acestui proces fiind Tratatul de la Londra din 1883 care acordă oraşului statutul juridic de porto franco. Apar instituţii noi, se vorbesc nenumărate limbi, se construiesc biserici, spitale, şcoli şi se amenajează, inevitabil, cimitire. Statisticile premergătoare primului război mondial consemnează o structură demografică şi lingvistică aptă să argumenteze existenţa indubitabilă a miticului turn Babel. Dintr-un număr de 4913 locuitori, 2056 erau greci, 803 români, 601 ruşi, 444 armeni, 268 turci, 211 austrieci, 173 evrei, 177 albanezi, germani, italieni, francezi, polonezi, muntenegreni, danezi etc. etc. Apoi, în 1918, ruşii provoacă mari distrugeri oraşului, bombardamentele din 1944 adîncesc şi amplifică ruina, iar dezinteresul comunist şi uitarea de astăzi plasează aşezarea la limita fragilă dintre ruină şi muzeu.

Acum: Sulina resipră greoi. Oraşul şi instituţiile sale par a trăi provizoriu. Vase turceşti şi nave uşoare de pasageri plutesc alene în aval şi în amonte, parcă mai mult pentru a da fluviului un sens decît cu scopuri bine fixate. Fete frumoase, ireale, o generaţie spontanee de Lolite, cîntecul de lebădă al exticţiei iminente, plutesc şi ele, majetuoase şi ademenitoare, pe străzile cangrenate ale unei istorii cu tot mai puţine elemente de identificare. Farul, celebrul Far care a luminat altădată animaţia navală de pe un fluviu ce articulează geografia europeană mai mult decît oricare altul, s-a retras acum pe nisip, departe de apă. A fugit literalmente, a migrat cu doisprezece kilometri înlăuntrul uscatului şi a lăsat malurile umede în urmă. Din vîrful lui se vede o întreagă lume care şi-a pierdut pofta de viaţă, dar se văd, mai ales, insemnele morţii. Se vede mica necropolă a umanităţii, Europa de sub pămînt, Paradisul istoriei pierdute, ecumenismul desăvîrşit şi concordia ultimă. Se vede moartea ca parabolă a vieţii. Se văd, laolaltă, cimitirile multiconfesionale, o metaforă marginală a solidarităţii celor trei monoteisme. Cimitirul ortodox, catolic, anglican, rusesc, musulman şi evreiesc, acoperind fizic acelaşi sit, sfidează, prin continuitatea lor profundă, de aici, de la marginea micului oraş părăsit, marile conflicte ale lumii contemporane.

Imaginea emblematică a Sulinei de astăzi este Farul migrator, o formă care a fugit în spaţiu pînă la pierderea funcţiei, iar aceea a lumii contemporane înseşi este complexul de cimitire, modelul unei aspiraţii mereu enunţate şi cu scadenţa veşnic amînată.


P.S. Art. 1 al Ordonanţei nr. 125 din 31 august 2000 sună astfel: Se declară ca obiectiv de interes naţional oraşul Sulina, judeţul Tulcea, şi zona delimitată potrivit anexei nr. 1, pentru iniţierea şi realizarea lucrărilor de restaurare, consolidare, conservare şi punere în valoare a monumentelor istorice, precum şi pentru iniţierea şi realizarea lucrărilor publice de reabilitare a construcţiilor, echipamentelor şi infrastructurii. Au trecut deja cinci ani şi totul a rămas pe hîrtie. Ca toate legile româneşti, nici aceasta nu a fost aplicată. Organizarea simpozionului Sulina rescue 2000, eforturile pe care le fac, în continuare, Ion Caramitru, iniţiatorul celor mai importante proiecte privind patrimoniul cultural naţional, D-na Hogea, director al Inspectoratului pentru Cultură Tulcea, şi, nu în ultimul rînd, Aurel Dimitriu, primarul oraşului Sulina, de a readuce în actualitate o problemă atît de gravă, poate vor clinti din loc inerţia şi nesimţirea în care ne zbatem de atîta vreme. Dacă nu, ştim ce se va întîmpla! Din pudoare, nisipurile Sulinei or să ne îngroape eşecurile.