Mircea Tomuş, O mitologie a unor atrizi moderni în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Editura Limes, Floreşti, Cluj-Napoca, 2015, 105 pag. De o lectură aplicată, cu arsenal divers din zona p o e t i c i i - p o i e t i c i i , beneficiază autoarea seriei Hallipilor, (încă) un prilej pentru cei mefienţi în raport cu mânuirea limbii ei române să fie mai temperaţi în judecăţi. Felul în care se construieşte „deschiderea” ciclului, Fecioarele despletite, constituie un exemplu de meticulozitate, prin insistenţa pe ponderea câte unei vocabule balansante a întregului text (cum ar fi „zadarnic”), dar şi prin concatenarea de bogate citate revelatorii. Prin atare procedură se atrage atenţia asupra valorii de manual a invocatului incipit romanesc, de ghid de iniţiere, din care observăm că acţiunea, parcimonioasă în cazul acesta, curge învăluitor, luând ca centru de reconfigurare câte un detaliu care pare o rămăşiţă a unor lucruri de care vom afla pe un traseu gândit spre a provoca o tensiune de aşteptare. Găsim convingătoare această pistă interpretativă, aceea de a o prezenta pe prozatoare drept o creatoare de suspans, prin aglomerarea de „contrarietăţi, amânări şi ocolişuri”, generându-se astfel o logică secvenţionalistă care ajunge să „funcţioneze, după legile ei proprii, în total dispreţ de orice altă realitate posibilă, inclusiv şi mai ales de cea reală”. De aici decurge ipoteza unei imagini de cosmoid a naraţiunii, unde fiecare punct sau contrapunct poate fi, în succesiune şi concomitent, centru şi extremitate, astfel că o ierarhizare a elementelor constitutive, în astfel de tip de scriitură, nu se poate face. Ar fi chiar hazardat din capul locului, câtă vreme se discută intens despre corpul sufletesc şi arsura sufletelor, or aceste aspecte nu au o viaţă liniară, dimpotrivă. Gramatica Hallipilor se bizuie pe revenirile periodice ale privirii feminine spre un anume gen de feminitate, să zicem cel „obiectiv” auctorial, şi mai ales, spre distorsionările şi perturbările de care este pândită această feminitate. Personaje aparent opuse intră în scheme exegetice în care arheologia înţelegerii feminităţii ocupă un loc central. Spre pildă, banchereasa Salema Efraim, apropiată, la o repede ochire, de reprezentări mitologice ale lui Ur-Mutter (te duce cu gândul la Venus din Willendorf), suportă punerea în comparaţie cu Lenora, modelată de modernitate, „dar păstrându-şi totuşi evidenţa primar fiziologică” – cea din urmă nu putea să fie răpusă decât de o boală necruţătoare asociabilă modernităţii. Alte protagoniste intră sub zodia calculului voinţei, ca Ada în versiunea senzuală sau Coca-Aimée în aceea glacială. Modul în care sunt radiografiate figuri mutante precum Sia, Lina sau Mika-Lé, ori modele de parvenitism precum Drăgănescu (o cârtiţă socială, rudă mentalitară a lui Dinu Păturică) şi de snobism, ca Walter, indică faptul că micile flash-uri fac cadrul mare, şi că, în cele din urmă, deformările trupeşti ori spirituale devin chiar actanţii care duc, inexorabil, naraţiunea înainte. Am spune că, parafrazând, fiecare cu fizicul său, ca stigmat ce-i va aduce o viaţă deşirată, instalarea în promiscuitate sau moartea. De aici ideea de a înfăţişa, în primele trei romane din suită, nişte circuite comportamentale din categoria atrocităţii, dominate de, cum spune romanciera, „imensa fermentaţie a vieţii” şi de „carnea chinuită de sucurile ei otrăvite”. Concertul din muzica lui Bach se transformă în muzică funebră, legând, misterios, nişte existenţe macerate sau degenerate de orizontul pur al notelor celeste. Trădări şi compromisuri, cedări şi abnormităţi comise prin reaua naştere se sublimează în „dumnezeirea armoniei”. Lui Mini i se pare chiar că aurul din biserică începe să cânte. Muzica nu înseamnă doar şansa mântuirii Siei, creatură strâmbă, ispăşitoare a diformităţii ei şi a păcatelor altora (Rim îi spune, la închinarea de pe urmă, „fecioară nesocotită”). Cetatea vie însăşi, cum e numit Bucureştiul, focar de patimi şi vini, pare să fie ridicat, ca prin magie, la nivelul artei atotjustificatoare. „În acest fel – precizează Mircea Tomuş – trilogia Hortensiei Papadat-Bengescu instituie o mitologie a unor atrizi moderni, transplantaţi pe un alt pământ, pe care, împreună cu localnicii în rătăcire şi cu alţii pierduţi, veniţi de aiurea, au găsit prilejurile şi motivaţiile cauzale să mai joace o dată actele crude şi pline de suferinţă ale destrămării principiului familial şi a valorilor sale, prin bunul plac al poftei egoiste, cu violenţă şi sânge, în cadenţele şi acordurile sublime ale structurării muzical-armonice”. Notele volumului, adunate într-o secţiune finală, slujesc ca o microistorie a receptării critice a emulei lui E. Lovinescu, pornind de la părerile celui care a întemeiat Sburătorul, trecând prin acelea ale lui Mihai Ralea, G. Călinescu. Volumul lui Mircea Tomuş ilustrează acea plăcere a textului, vibrantă şi recuperatoare de amănunte, viziune de care unii comentatori mai noi ai fenomenului literar par să se detaşeze.