Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Sub semnul singuratăţii de Gheorghe Grigurcu


Versurile lui Radu Cange stau sub semnul nobil al singurătăţii. Aceasta e resimţită ca un blestem cu alibi mitologic, poetul declarînd cu tristă superbie: "Ca Midas.../ pe tot ce pun mîna/ devine Singurătate" (Haiku). întreg scenariul vieţii intră în cadrul stării în cauză, care este o predestinare: "Nu putem să facem nici măcar/ un gest pentru a ne/ ascunde de singurătate" (Pentru a ne ascunde). O bună parte din textele poetului nu reprezintă decît (auto)analize ale singurătăţii, pe care definind-o, se defineşte pe sine, pe care constatînd-o ca pe-o damnare, o exorcizează: "Lipit de început/ ca de uterul mamei;// Curînd, lumină dezlipită,/ Voi contura aura şi,/ pe tot ce voi pune gîndul/ Singurătate va deveni" (Moneda). Conexiunile subiective ale sensibilităţii sînt astfel împinse pe panta unei obiectivităţi ce le asimilează fără rest: "Totul se petrece dimineaţa./ Spre seară, lucrurile sînt/ obosite de retina indiscretă.// Scăpat de privirea străină,/ începi să trăieşti/ propria-ţi singurătate - aluviune incertă/ pe care aluneci, aluneci..." (Posibila identitate). Scrisului monologal îi datorăm o percepţie unitară a vieţii şi a morţii, precum în aceste notaţii de un bacovianism avîntat: "Toamnă, toamnă...// Moartea mi se pare/ caldă şi moale,/ aş putea s-o ating./ Fumul ridică străzile/ în ceruri,/ singurătatea mă pîndeşte/ cu ochi deformaţi.// Toamnă, toamnă..." (Mereu coborîtor). în aceeaşi notă autumnală, solitudinea apare ca o demiurgie demisă: "Despărţiţi de ploaie/ ca de un imperiu;// Acolo,/ singurătatea dăruieşte/ pietre preţioase -/ ca un Dumnezeu/ ajuns la faliment" (Faliment ceresc). Acestui moment de estetică dezabuzare i se adaugă altul, oglindind o veritabilă mistică a singurătăţii pe care bardul o îndumnezeieşte, trecîndu-i imaginea în rîndul icoanelor: "De mult/ nu mă mai/ incomodează singurătatea./ Păgîn, uneori/ o pun icoană/ alături de Preacurata" (împăcare).

Dar e cu adevărat singur Radu Cange, e cu adevărat despărţit de lumea exterioară aşa cum ţine a ne asigura mereu? Ca poet, se cuvine a respecta regimul similimonahal al izolării (Gotfried Benn scria că "lirica e o artă anahoretă"). Din această observare a prescripţiilor solitudinii provine însuşi artefactul estetic, astfel cum recunoaşte poetul într-o formulare aforistică: "Pomul îşi scuipă fructul,/ ca şi cînd ar fi fost singur/ în livada sărăcăcioasă" (Plictis diurn). Ceea ce înseamnă că, oricum, se cuvine ca artistul să fie singur, prin chiar unicitatea productului său. Arta e fatalmente legată de singurătate. Dar cum stau lucrurile sub unghiul viziunii care antrenează o concepţie asupra lumii date, o atitudine articulată în raport cu lumea? Lumea e compusă şi ea dintr-un şir de unicităţi, dintr-un angrenaj de monade la nivelul fiinţelor şi obiectelor, al speţelor şi al stihiilor. Solitudinea poetului apare înconjurată de singurătăţile microcosmice care alcătuiesc macrocosmul: "Lacrima se odihneşte în ochi,/ Timpul face la fel, în sineşi.//(...) Apa, în picătura ei,/ scaldă mulţimile,/ văzduhul primeneşte păsările/ cu aerul lui binefăcător/ Şi zborul, uneori,/ în aripi se odihneşte.// Somnul îşi doarme/ somnul în somnul lui,/ Şi seva copacilor/ face la fel" (Neodihnita). Un creator care este spectatorul propriei sale solitudini, devine vrînd-nevrînd şi spectatorul solitudinilor, în şir infinit, pe care le contemplă în jurul său. Spre a surprinde autenticitatea celor din urmă, are la îndemînă mai multe căi, dintre care bardul de care ne ocupăm aici intuieşte, cu suficientă pregnanţă, două.

Mai întîi e un drum al limbajului dens, eliptic, abrupt, care evită explicaţia şi divagaţia din dorinţa de-a nu tulbura misterul ce poate fi mai bine prizat printr-o economicoasă folosire a cuvîntului. Imaginea unicităţii e favorizată de turnura parcimonioasă a discursului liric, sub pavăza ilustrelor exemple, de la maeştii haiku-ului pînă la hermetici. Precum relativ puţini poeţi ai noştri de azi, Radu Cange se arată înclinat spre enunţul epigramatic: "Atunci cînd/ nu voi mai fi.../ decît o moarte/ jefuită de amintiri" (Vers). Sau: "în balansoarul/ lacrimei/ păsările înstrăinate" (Haiku). Sau: "Nu moartea te loveşte/ pe tine,/ ci exerciţiul săgeţii" (Predicţie). Peisajele ce ies de sub penelul poetului se străduiesc a răspunde aceluiaşi concept de "poezie pură" în varianta sa italiană care este hermetismul, prin aparenta lor obscuritate (frugală totuşi), prin irealitatea lor violentă ce divulgă o decompensare interioară. Conectată la solitudinea cosmică a fenomenelor, solitudinea morală a poetului vibrează precum o strună muzicală: "Alergînd printre sunete,/ printre ecouri,/ fiind, acolo,/ o altă singurătate.// Ca de un stîlp/ se leagă şoaptele stăzilor,/ zvîrcolirea oraşului/ şi tunetul ploilor.// Vremea, pe sfîrşite,/ ridicolă/ îşi ronţăie începutul" (Fiind şi tu). Sau următorul optimism înlăcrimat, de-o geologică resignare: "Sîngele meu naşte lacrima/ şi trupul îl învăluie/ cu dragoste şi disperare;/ De văzduh se lipeşte/ şi încearcă să cuprindă;// Descătuşează ochiul/ pămîntului şi bănuieşte/ izvoare care se nasc;// A fi mereu pretutindeni,/ legat de trup,/ sîngele meu susură încă.// Toate izvodesc,/ pleacă şi se întorc.// Alunecînd pe lacrimă, trăiesc" (Atingere). Modelul Ungaretti e urmat cu rezultate caracteristice: "Mi s-a părut/ că ai urcat pe umbră/ şi ai dispărut./ Lebădă erai,/ făcîndu-mi semne/ disperate cu aripile./ Cerul se cojise/ şi zborul tău - ce jalnic era -/ săpa imensitatea" (Semne, semne).

A doua direcţie pe care o reflectă versurile lui Radu Cange este una "naivă", capabilă de perspective infantil-mirifice. De data aceasta, unicitatea (solitudinea funcţională) a tuturor celor ce fiinţează nu mai e căutată prin confruntarea cu obscuritatea (procedeu ţinînd în esenţă de intelectul contrariat ce ricoşează), ci prin asumarea contactului primar, a "uimirii", a "închipuirii" stimulate de "uimire". Intră în joc vectorul spontan ce dă naştere "poveştilor" care ţintesc simbolurile: "Nebunul se repezi/ la marea încremenită/ şi începu s-o jupoaie./ Bucăţi imense de încremenire/ au dat la iveală naufragiile/ petrecute cu secole în urmă./ Comorile, piraţii/ şi victimele lor erau aduse/ în faţa celor de pe plajă/ la rîndul lor, şi ei uluiţi.// - Individul, pentru o clipă,/ încetă să mai citească ziarul. - // La un moment dat, un copil făcu/ un bulgăre de nisip, nisip fierbinte,/ care se formă asemeni celui de zăpadă,/ şi aruncă, cu o putere de necrezut,/ tocmai în nebunul care jupuia marea" (Pescarul). Cu aceeaşi candoare, poetul se proiectează într-o paralelă avicolă ca un suspin al singurătăţii: "Iată-mă, deopotrivă,/ om şi lebădă, mergînd, plutind,/ schimbîndu-mi, cameleonic, culoarea/ de la alb la negru şi de la negru la alb" (Lebăda albastră).

în fond, singurătatea conştient cultivată, aidoma produselor unei ferme, şi grijuliu captată de creaţie nu constituie decît, după cum ne încredinţează poetul Radu Cange, o strategică formă de împotrivire la moarte: "Pe urmele morţii,/ tîrîş aerul/ evadînd din căderea/ clătinată a toamnei;// Şi tu, tu, tu,/ niciodată ajungînd/ la locul pieirii./ Doar singurătatea/ care nu te mai încape" (Nicăieri, niciodată).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara