Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
"Sub cortul lucidităţii (I)" de Gheorghe Grigurcu


Barbu Cioculescu a avut parte de o, ca să zicem aşa, falsă ursitoare în persoana criticului Vladimir Streinu: "împlineam patru ani cînd primeam primul mesaj scris în viaţă: o carte de vizită de la Vladimir Streinu în care acesta-şi exprima dorinţa glumeaţă (oare?) ca nimeni să nu mă încline Ťcătre meseriile literareť". îmi menea modul cel mai complet de exprimare, tăcerea, al cărei cod îl cunoştea, acest om trăitor între oameni şi, totuşi, atît de secret". Urare ce consună cu cea adresată de Caragiale odraslelor sale, în ambele rînduri nesocotită de destin. E adevărat că fiul lui Şerban Cioculescu a crescut într-o atmosferă ce constituia o permanentă ispită. Providenţa, mărturiseşte d-sa, i-a acordat favoarea de a se forma încă înainte ca propria-i conştiinţă să prindă contur, în vibraţia a două voci, cea paternă şi cea a lui "nenea Nicu", acelaşi Vladimir Streinu, angajate într-o irezistibilă confruntare: "Auzeam, pe la şase ani, nume ce-mi sunau miraculos - Valéry (cînd Paul, cînd Larbaud), Croce, Gide, De Sanctis, Walter Pater, Thibaudet, cuvinte ce lunecau necunoscute, pe cît de cuprinzătoare de parfum.

Mă încînta pasiunea pe care competitorii a ceva ce-mi scăpa cu desăvîrşire o puneau în argumentaţie, iar cînd am mijit a pricepe sensul acestor schimburi de idei, reala gravitate a mizei, un al treilea ochi mi s-a deschis, trădînd, astfel, sfatul cel mai greu de urmat". Acest "al treilea ochi", al minţii orientate deopotrivă spre sine şi spre lume, i-a revelat tînărului vlăstar un fapt esenţial, cel al manifestării raţiunii critice, în condiţiile optime ale perfectei libertăţi de opinie şi ale naturalelor controverse decurgînd din postulatul raţiunii personalizate. întrucît lungile conversaţii "se purtau sub cortul lucidităţii, al sincerităţii critice, al amendării oricărei aproximaţii, sub flamura aceluiaşi simbol, al raţiunii, dar, şi deloc paradoxal, în frecvent dezacord poziţional, cu ridicări de voci, ameninţînd cu admonestarea". Avantajul a fost enorm. Adolescentul Barbu s-a pus la curent cu figurile, cu activitatea, cu atmosfera a ceea ce istoria literară a nominalizat drept a treia generaţie postmaioresciană, din care a emanat, în 1928-1929, revista Kalende, şi care ulterior, în 1937, a configurat Grupul criticilor literari români (G.C.C.R.), compus din Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, la care participau G. Călinescu şi Perpessicius. Cei numiţi practicau o critică nedogmatică, subordonată criteriului estetic, cu ferestre larg deschise spre fenomenul modernist, în pofida unor elemente individualizatoare ce uneori i-au separat. Cu o melancolică adeziune retrospectivă, Barbu Cioculescu scoate în relief numitorul comun al micii comunităţi de mari critici care ar putea fi urmăriţi şi diferenţial: "Cu toţii, deasupra a toate, se bucurau de o splendidă libertate a spiritului, implicînd în consecinţele ultime, o anume cruzime, indispensabilă exercitării mandatului critic". "Cruzime"? în ce măsură lecţia însuşită, să admitem, într-o specifică notă acidă, de Barbu Cioculescu, dar şi aplicarea ei într-un evident exerciţiu de continuitate, ar fi compatibile cu un asemenea termen? Să avem a face aci cu un legat al lui Şerban cel Rău?

Am adnotat altă dată deosebirile dintre tată şi fiu, aşa încît credem că ne-am cîştigat dreptul a indica şi apropierile. Cu o paradoxală comprehensiune remarcabilă prin detaşare, Barbu îl judecă pe Şerban în propoziţii ce se răsfrîng asupră-i, menţionînd nu doar "o a doua natură a unui om deschis realităţii, convivial, participativ, sensibil la farmecul vieţii, rezistent la reversuri, din fidelitate faţă de valorile existenţei", ci şi harul "unei firi generînd umor şi, la nevoie, chiar ironie veselă în plinul ei, liberă şi devotată raţiunii". "Cruzimea" criticului nu e, prin urmare, decît ironia, adică "felul cel mai rafinat de-a exprima defectele altora", cum spunea John Locke. Un cocteil de luciditate şi voie bună, de fină disociere şi de culoare umorală, factori filtraţi prin decizia formei de-a evita încrîncenarea, invectivele, trivialitatea. Ironia e o caligrafie a rezervei, un dans aerian al refuzului. Prin jocul său atracţios, ea îşi anesteziază obiectul, scutindu-l de durerea primară a vivisecţiei. Dar să continuăm firul evocării părintelui de către fiu: "în critică a practicat stilul direct, concentrat, alert, declinînd orice substrat artistic, dar, în realitate, obţinînd efectul de mare agrement al deplinei comunicări, rod al demoniei creaţiei. Ironia i-a fost de asemenea dar natural, latură a umorului moştenit în familie, factor ce l-a apropiat pînă la simbioză de opera lui Ion Luca Caragiale". Spre a continua astfel, în duhul complementarităţii: "Dar, la fel, lirismul nativ a fost coarda sufletească fără de care n-ar fi înţeles, printre primii, dacă nu chiar primul, covîrşitoarea noutate a operei lui Tudor Arghezi, poezia lui Lucian Blaga, hermetismele lui Ion Barbu, însemnătatea liricii lui Ion Vinea pînă la Plantaţiile lui Constant Tonegaru". Nu beneficiază oare şi Barbu Cioculescu de o asemenea aptitudine duală? Nu e, în egală parte, şi ironic şi contemplativ, disponibil pentru polemică şi pentru cuprinderea empatică a creaţiei poetice? Ba bine că nu! Aidoma genitorului său, e un tip de autor muntean, cu simţul acut al observaţiei transpuse într-o scriitură migălită şi în acelaşi grad mordantă, "cu dinţi", atunci cînd e cazul (şi e atît de adesea sub unghiul temperamentului vivace, "participativ" sedus cu atîtea şi atîtea prilejuri ale vieţii în care e adînc implantat). Formula în descendenţa căreia se aşează de la sine conţine nume ilustre de la Arghezi, Ion Barbu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, la ai noştri contemporani Alexandru Paleologu şi Alexandru George. Inteligenţe fastuos cîrtitoare, cu un indenegabil fond balcanic sublimat, ele se prind nu numai în hora abstracţiunilor bine stăpînite, pînă la jongleria sofistică, şi a ficţiunilor excelente conducătoare de voluptate, ci şi în cea a terestrităţilor ocultate uneori de slăbiciuni, însă triumfînd îndeobşte prin arta cuvîntului lor prin care culminează arta cuvîntului românesc în general (Blaga îmi spunea că Arghezi e cel mai însemnat geniu al celui din urmă).

în calitate de comentator al cărţilor (una din faţetele multiplelor d-sale interese, care nu-i disipează personalitatea, ci, dimpotrivă, i-o exprimă centripet), Barbu Cioculescu e, astfel cum se cuvine, şi un soi de memorialist. Om-punte între generaţii şi epoci, scrie despre cei pe care i-a cunoscut, admirat şi (presupunem că măcar uneori) iubit, ca şi despre unii afini din prezent, selectaţi parcimonios. E. Lovinescu, Şerban şi Radu Cioculescu, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Mircea Eliade, Alice Voinescu, Ion, Dinu şi Monica Pillat, Pavel Chihaia, Ion Caraion, Gheorghe Grigurcu, Al. Vona, Cornel Regman, Constantin Abăluţă, Constanţa Buzea, Ovidiu Constantinescu, Constantin Mateescu, Alexandru George defilează în imagini detaliate, minuţios încrustate în factologie ori metaforizant-plutitoare, lirice, cuprinse de acelaşi abur al amintirii ori al contactului uman prezent ce le certifică. Tonul e nu o dată sfătos, marcat de reveria trecutului, intimizat, sensibilizat: "Ca vechi locuitor al Bucureştilor, unde în chipul cel mai firesc, dînd colţul unei străzi de patricieni ale căror case sînt în fapt rezidenţe, nimereşti într-o uliţă gloduroasă cu hardughii ce te întîmpină stins şi pierdut, nu m-am gîndit niciodată la un război între unele şi altele, dus cu ură şi fără de cruţare - oamenii în exclusivitate fiind cei ce se bucură de privilegiul mişcării. Tot astfel, zîmbesc cînd aud vorbindu-se despre războiul cărţilor în rafturi". Pe linia acelei firi "participative", fidele "valorilor existenţei", exegetul nu pregetă a se manifesta ca un impresionist (imaginea se îmbată de imagine), dar nu ca unul divagant, ci sintetic. Departe de-a se disocia penitent, fulgurantele însemnări se adună în mici, dar sugestive tablouri de grup: "Poate că mai mult decît lecţia lui Sainte-Beuve şi opţiunea structurală la raţionalism ceea ce i-a reunit ideatic pe criticii de la G.C.L.R., iar de aici la strînse relaţii de amiciţie, a fost spiritul galic, pe fondul unor temperamente profund diferite, Vladimir Streinu fiind un dur cu accente tandre, Şerban Cioculescu un tandru cu accente de duritate, iar Pompiliu Constantinescu un pasional cu mască senină cînd, în tipare fiziologice, primul un longilin mai fragil la agresiunile ambientului decît lăsau să se vadă aparenţele, cel de-al doilea, cîştigînd pariul longevităţii, tipic cerebral, de constituţie nervoasă, iar Pompiliu Constantinescu de factură atletică, pe scara kreschmerină". Fraza arborescentă nu face decît să întărească senzaţia de artă ce apelează la materia percepţională şi emoţională spre a-şi susţine demersul pe o bază mai trainică/tainică: "întocmai cum la aparatul fotografic distanţa focală decide calitatea obiectivului de a fi de portret ori de peisaj, de tăioasă precizie sau de artistic flou, la fel primele probe ale unui Jurnal edifică dacă ai de-a face cu un subiect întors către sine sau de exuberantă exteriorizare, care se iubeşte sau se respectă, care se cunoaşte sau se caută, neliniştit sau echilibrat, ca un memorialist ce se răsfaţă sau se detestă, se dezvinovăţeşte sau acuză, se exhibă sau se învăluie, evoluează între sau dincolo de bine şi de rău".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara