Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
"Sub Cortul Luciditaţii" de Gheorghe Grigurcu


De altminteri, stilistic, Barbu e totuşi mai apropiat decît de Şerban, de "nenea Nicu" (Streinu), prin apetenţa formulei extrem-ceremonioase, avansînd pînă la o preţiozitate ce, în aura sa poetică, poartă reflexele unei maniere retro (manieră care, ierte-mi-se preferinţa, n-o putem socoti decît ca o variantă a normalităţii; nu vechiul limbaj era artificializat, ci e mai curînd al nostru, trecut prin Gulagul limbii de lemn!).

Dar acest homo ironicus (sintagmă, recunoaştem făcută, al cărei drept de folosinţă ne-a fost cîndva acordat de însuşi Şerban Cioculescu!) care e Barbu Cioculescu nu s-ar putea situa ,dincolo de bine şi de rău", nutrindu-se chiar din disocierea şi aneantizarea formală a Răului. Criticul ca atare se instituie prin stilul său ghiduş-pamfletar, cu perfide ape care apar ca nişte gratuităţi, atunci cînd sentinţele de ordin estetic şi moral, de regulă geminate, nu se îndură a se rosti tăios. Nu ,dincolo de bine şi de rău", ci binişor dincoace, pe solul încă umed de prea numeroasele intemperii ce s-au abătut asupra lui (asupra noastră!), sol al istoriei contemporane, Barbu Cioculescu găseşte de cuviinţă a-şi deschide ,cortul lucidităţii", bătut în ţăruşi fermi: ,Punctul fix îl constituie convingerea că în toate vîrstele comunismului în România, literatura a fost supravegheată/ dirijată pe un fond de tipică perversitate, cu plăsmuiri de fata morgana ale unei rîvnite libertăţi. S-au acordat, în vreme, pe individualităţi ce s-au antrenat în această activitate, fragmente de libertăţi, în a căror lipsă cetitorul nici n-ar mai fi luat cartea în mînă. O Putere bastardă, poftitoare de legitimizare întru a cărei dobîndire nu s-a dat în lături de la crime şi genocid, a dus în raporturile cu scriitorii jocul de-a şoarecele cu pisica, avantajîndu-i pe cei la care relaţia vicioasă cu Puterea acţiona organic". }inînd seama de această premisă antiideologică, pana cronicarului se mişcă graţios între imposturi. Adesea parcă fără a le căuta anume, fără crisparea unei campanii plănuite, ci cu aparenţa unor întîlniri întîmplătoare în cărţile pe care le examinează. Pe marginea Agendelor lui E. Lovinescu, publicate postum: ,ŤLa Sadoveanu. Tip imens, egoist şi imposibil (nu mă condolează după mama, nu-mi mulţumeşte pentru articolul despre el)ť. Egoism care, peste un număr de ani, va consterna milioane de români!" Glosînd o culegere de interviuri a lui George Arion: ,Caracterizîndu-şi, printr-un personaj, opera romanescă, Dinu Săraru vorbeşte de nedreptăţile întîmplătoare ale revoluţiei, cuvîntul de ordine fiind că, în socialismul roşu, altfel de nedreptăţi nici nu s-ar putea produce. Cel intervievat se supune astfel, nemijlocit, judecăţii cititorului şi tot astfel cînd îl consideră pe Iuliu Maniu Ťunul dintre cei mai laşi politicieni ai istoriei noastre moderneť, oferind contrastul: ŤDar ce tragedie a trăit Lucreţiu Pătrăşcanuť. Victimă, în logica sărăriană, a purei întîmplări!" Sau următoarea săgeată trimisă către aerul de ominescienţă al unei exegeze răuvoitoare: ,înţelegem parcă mai bine de ce nu i-a convenit istoricului religiilor să se aşeze în miezul unei vrajbe în care dreapta exilului avea să se disloce cu tot atîta furie cît şi stînga acesteia. Cît priveşte ce va fi fost în sufletul lui Mircea Eliade, numai d-na Laignel-Levastine ştie, în directă descendenţă din reporterul Caracudi". Bineînţeles că ne distanţăm şi noi alături de Barbu Cioculescu de un punct de vedere măcar discutabil: ,Cercetînd paradoxala fecunditate a literaturii noastre, fie şi în anii reaprinderii ideologice ceauşiste, dl Eugen Negrici consideră că apăsarea ideologică în cauză nu a avut o eficacitate reală şi chiar că - dar curios - Ťun regim în care presiunea nu foloseşte măsuri administrative directe şi soluţii draconice (ca în anii '50) e mai curînd incitant pentru scriitoriť. Este o opinie de care ne îngăduim a ne distanţa, ca unul care am scris şi publicat pe atunci, între o cenzură criptată şi autocenzură". Un veritabil regal îl constituie un comentariu închinat lui Titus Popovici, sub memorabilul titlu interogativ: Titus Popovici, clasic şi după moarte?. Declarat ,un Nicolae Labiş al prozei noastre, o promisiune pierdută a Premiului Nobel - nou şi regretabil ghinion naţional -, artist care n-ar fi fost absurd să creeze o operă pe măsura celei a lui Lev Tolstoi", romancierul ajuns între vîrfurile ierarhiei totalitare şi intrat într-o progresivă impotenţă a creaţiei, e circumscris împrejurărilor extraliterare ce i-au compromis literatura: ,El a fost unul din stîlpii stalinismului în literatura română, fapt de pe urma căruia a tras foloase toată viaţa, cu mari onoruri politice şi larg acces la beneficii (Ah! lupta cumplită, la începutul anilor '70, între el şi Eugen Barbu, care nu avea, pe atunci, decît cinci milioane de lei la CEC - lei vechi, ca să zic aşa - încît simţea cea mai vie nevoie să pătrundă în cinematografie, cu scenarii, fireşte. Lucrăturile, pîrile, nervii, pînă să pătrundă la plăcinte E. B.). Foloase - şi cîte ar mai fi dobîndit Titus Popovici pînă şi după sfîrşitul mileniului, dacă n-ar fi experimentat o inedită metodă de vînătoare, din mers, precum comunismul, în isprăvile sale tehnice. în acest punct, criticul îşi pune întrebarea: ce s-ar putea salva din stufoasele romane "fals scrise cu talent". De ce să fie salvat aşa ceva, dacă nu dintr-o estetică a rămăşiţelor?". De ce să vorbim despre om şi nu numai despre operă? Simplu: pentru că autorul e cel mai important personaj al operei sale. Pînă la urmă, ironia lui Barbu Cioculescu ni se îmbie drept o formă de sapienţă moralistă, extrasă, prin subţiri ţevi formale, din anecdota criticii de întîmpinare, abordată în răstimpuri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara