Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Stuff & Whatever de Marius Chivu


Multe stupidităţi au inflamat în ultimii ani tot mai restrînsa noastră viaţă literară, dar cea mai mare dintre ele mi se pare a fi, de departe, dezbaterea legată de aşa-zisul conflict dintre ficţiune şi memorialistică. S-a recurs la sofisme şi la explicaţii de tot fanteziste în încercarea de a se demonstra de ce, imediat după 1989, românul a întors spatele ficţiunii pentru a plonja voluptuos în apele limpezi ale confesiunii directe şi de ce acum, ruşinat parcă de gestul său, s-ar întoarce pocăit, spre tradiţionalele zone fictive de evadare din imediata noastră realitate.

Culmea este că partizanii ficţiunii în acest război cu săbii de hîrtie sînt cei care deplîng mai amarnic lipsa literaturii de sertar din timpul regimului comunist. Or, memorialistica este, prin definiţie, literatură de sertar (închis cu cheia). În mod normal un jurnal autentic este un document pentru sine, iar publicarea sa se face după moartea autorului său, dacă urmaşii consideră necesar acest lucru. Fireşte, există şi jurnale scrise cu intenţia declarată a publicării lor (uneori avînd drept clauză trecerea unui număr de ani de la moartea autorului), dar acestea ridică unele semne de întrebare în privinţa autenticităţii notaţiilor. Este limpede în aceste cazuri că diaristul simte peste umăr ochiul străin, are în minte un cititor ideal în faţa căruia, poate fără intenţie, are tentaţia să se prezinte în ipostaze cît mai favorabile sau să compromită imaginea adversarilor săi din viaţa cotidiană. Nu este mai puţin adevărat că şi jurnalele păstrate sub cheie, scrise fără intenţia de a fi publicate, pot apărea amputate, în funcţie de interesele urmaşilor celui în cauză sau (mai rar) ale editorului. Cine mai poate verifica integritatea unui text inedit după moartea autorului său? Se spune că inclusiv atît de discutatul Jurnal al lui Mihail Sebastian a suferit cosmetizări, pe ici, pe acolo�

De ce sunt atraşi cititorii de literatura memorialistică? Unele însemnări aparţinînd unor foşti demnitari politici pot oferi răspunsuri la întrebări rămase în suspensie, întredeschid uşi spre culisele istoriei, menite să explice raţiunile neştiute de publicul larg ale unor decizii care au influenţat decisiv viaţa a milioane de oameni (războaie, lovituri de stat, alianţe etc.). Altele, aparţinînd unor oameni înţelepţi sau înţelepţiţi de viaţă, sunt adevărate lecţii de morală practică. Există şi martori plasaţi pe paliere cheie ale vieţii sociale care pot furniza amănunte picante din viaţa personajelor de prim-plan ale unei epoci (amoruri interzise, derapaje comportamentale, trădări), capabile să schimbe spectaculos perspectiva asupra unei epoci. Dar cel mai important lucru legat de un volum de memorialistică este acela că el oferă cititorului şansa unică de a privi viaţa prin alţi ochi, filtrată prin prisma unei alte conştiinţe. Schimbînd mereu unghiul, descoperind noi şi noi aspecte esenţiale ale vieţii (la unele, probabil, nu a meditat niciodată), cititorul de jurnale ajunge să îşi înţeleagă mai bine propria existenţă, să devină mai înţelept.

Dan C. Mihăilescu, neobositul cronicar al perioadei de tranziţie, a avut interesanta idee de a-şi începe ampla sinteză Literatura română în postceauşism cu un volum masiv dedicat memorialisticii. Memorialistica a fost pe vremea comunismului fructul oprit, marea revelaţie adusă în literatură de anul revoluţionar 1989. Piaţa editorială românească a fost pur şi simplu invadată, după căderea comunismului, de mărturii fundamentale privind viaţa politică şi culturală din perioada interbelică, infernul sistemului concentraţionar comunist, viaţa literară în intervalul 1950-1989, luptele scriitorilor cu cenzura şi, mai recent, mărturii din interiorul aparatului, aparţinînd unor foşti demnitari comunişti din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Principala revelaţie oferită de apariţia acestei cărţi este legată de numărul uriaş al cărţilor de memorialistică publicate în ultimii ani. Pe lîngă cei 51 de autori (unii cu mai multe titluri) prezenţi în acest volum de aproape 500 de pagini, există o listă cel puţin la fel de impresionantă de autori esenţiali rămaşi pe dinafară: Carol al II-lea, Regina Maria, Mihai de România, Alexandru Marghiloman, I.G. Duca, Constantin Argetoianu, Grigore Gafencu, Nicolae Titulescu, Mihail Manoilescu, Neagu Djuvara, Theodor Cazaban, Virgil Ierunca, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Mircea Eliade, Eugčne Ionesco, Ion Gavrilă Ogoranu, Corneliu Coposu, Traian Brăileanu, Adriana Georgescu, Elisabeta Rizea, Nicolae Balotă, Gh. Jurgea-Negrileşti, Paul Niculescu-Mizil, Silviu Curticeanu, Silviu Brucan, Valeriu Stoica, Ion Diaconescu, Radu Vasile, Emil Constantinescu, Ion Iliescu etc. Autorul însuşi recunoaşte că lucrează deja la o addenda pentru volumul al II-lea. Rezultă de aici că principala problemă a autorului a fost aceea a selecţiei şi a sistematizării materiei.

În funcţie de conţinutul propriu-zis al confesiunii, cei 51 de autori recenzaţi în acest volum sînt arondaţi la una din cele patru secţiuni ale cărţii: 1. Hipnoza României interbelice; 2. Metabolism literar; 3. Seminţe de scandal; Eu personajul. Este limpede că în prima secţiune accentul cade pe reconstituirea istorică. A doua, care grupează operele memorialistice ale unor autori care nu prea au multe lucruri în comun (Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Virgil Nemoianu, Victor Felea, Constantin Mateescu, Traian Chelariu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Sîntimbreanu, Grişa Gherghei), este mult mai greu de definit, eventual ar putea fi ceva între "culisele vieţii literare" şi "jurnal de creaţie" (dar ce ne facem cu Monica Lovinescu?). Secţiunea a treia conţine texte susceptibile să provoace scandal în viaţa publică sau să-l şocheze pe cititor, iar ultima este dedicată exerciţiilor de autoscopie. Criteriile ştiinţifice de împărţire a materiei nu sunt riguroase, fapt recunoscut cu relaxare de autor: "Dacă ar fi vorba de o lucrare doctorală, toate numele înşirate mai sus ar fi trebuit să figureze fiecare la locul cuvenit, într-un sumar organizat tematic sau cronologic, în funcţie de intervalul de timp aferent memorialistului. În plus, însăşi noţiunea de "memorii" ar fi trebuit precizată cu stricteţe; în cele ce urmează, ea se desfăşoară aleatoriu şi impenitent, înglobînd jurnalul, interviul, corespondenţa ş.a., esenţială fiind doar ideea de confesiune ca atare" (p. 14). Dan C. Mihăilescu ştie mai bine ca oricine riscurile pe care le presupune un asemenea demers şi, de aceea, încearcă să înlăture de la început reproşurile pe care i le-ar putea aduce partizanii unei abordări strict ştiinţifice: "Astfel încît nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocritică şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă, făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi a preciziei. Sînt riscurile asumate ale cronicii, faţă de care caracterul sintetic al istoriei literare � de invidiat � asigură miezul şi priza lecturii" (p. 15).

Nu există o reţetă universal valabilă pentru lectura textelor confesive. Fiecare confesiune are părţile ei de interes, iar revelaţia pentru cititor poate ţîşni din cele mai neaşteptate locuri. Unele texte aduc importante dezvăluiri de ordin factual, altele impresionează stilistic, în planul moral sau în cel al judecăţilor generale. Dan C. Mihăilescu are capacitatea de a scoate în evidenţă elementele care constituie cota de interes a fiecăruia dintre jurnalele sau cărţile de memorii supuse analizei. El ştie mai bine decît oricine cum să-şi plaseze cîrligele astfel încît să-l atragă pe cititor, iar părţile de captatio benevolentiae ale fiecărei cronici merită toţi banii. În funcţie de autor, cronicarul îşi începe însemnările cu o reconstituire a locului pe care acesta l-a avut în peisajul social al epocii în care a trăit (atunci cînd e cazul nu ezită să utilizeze şi informaţii de culise mai mult sau mai puţin verificate), cu eventualele scandaluri în care a fost implicat, grupul din care a făcut parte şi, eventual, cu informaţiile apriorice despre cartea supusă analizei. Alteori, pofta cititorului este stîrnită prin etalarea fără comentarii a unor mostre de afirmaţii scandaloase sau doar picante din documentul în discuţie. Dan C. Mihăilescu are, de fiecare dată, aerul unui gurmand, instalat comod la o masă copioasă cu furculiţa şi cuţitul pregătite pentru ospăţul ce stă să înceapă. Lecturînd savuroasele însemnări ale cronicarului, cititorul simte fizic nevoia să intre în prima librărie şi să caute cartea despre care a fost vorba. Or, acesta este semnul sigur că recenzentul şi-a făcut bine treaba. Cînd vechii cronicari, obosiţi şi dezabuzaţi, renunţă, rînd pe rînd, la meserie, Dan C. Mihăilescu pare a-şi fi păstrat intactă pofta de citit şi scris. El este cronicarul numărul 1 al perioadei de tranziţie. Ferice de scriitorii care au parte de cronicile sale!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara