Podul spionilor
(Bridge of Spies, 2015)
Regia: Steven Spielberg; Scenariul:
Matt Charmann, Ethan Coen,
Joel Coen; Cu: Tom Hanks, Alan
Alda, Mark Rylance; Genul filmului:
Biografic, Dramă, Thriller; Durata:
135 de minute; Premiera în România:
27.11.2015; Produs de: DreamWorks
SKG; Distribuit în România de:
Odeon Cineplex.
1957,
în plin Război
Rece, după ce
soţii Ehel şi
Julius Rosenberg,
executaţ
i pe data de 19 iunie 1953
pentru spionaj, livraseră cu
succes Uniunii Sovietice secretul
armei atomice şi aceasta devenise
o putere atomică aptă să susţină
un război de la egal la egal cu
„imperialismul american”, cu
vânătoarea de comunişti şi
agenţi sovietici iniţiată de directorul
FBI, Edgar Hoover,
acesta este contextul vizat de
scenariştii Ethan şi Joel Coen,
pornind de la o poveste reală,
aceea a primului schimb de
spioni între cele două mari puteri,
schimb care a avut loc pe
teritoriul Republicii Democrate
Germane.
Negociatorul din partea americană
a fost James Donovan, un avocat din
Brooklin, specialist în asigurări. Cei doi
scenarişti şi Spielberg se opresc asupra
acestei istorii particulare care deschide
o punte de comunicare între cele două
superputeri militare, doi inamici aparent
ireconciliabili, la acea dată. Fiind vorba
de Spielberg şi de fraţii Coen, nu lipseşte
nimic din tabloul societăţii americane
aflată în siajul lui baby boom generation
şi sub administraţia Eisenhower, cu
reputatul anticomunist, Richard Nixon,
ca vicepreşedinte, o epocă a suspiciunii
generalizate, a marilor anxietăţi privitoare
la posibilitatea confruntării finale. Podul
spionilor se vrea de la bun început un
film de spionaj dar, în ciuda introducerii
aproape demonstrative în subiect, mizele
sale merg mai departe, dacă ar fi să-l
comparăm şi numai cu antologicul
Tinker, Taylor, Soldier, Spy (2011) al
lui Thomas Alfredson. O primă observaţie,
spionul sovietic Rudolf Abel (Mark
Rylance) este prezentat în exerciţiul
funcţiunii, colectând informaţiile stocate
pe o foiţă de hârtie şi ascunse într-o
monedă de un dolar, pe care o extrage
de sub o bancă, în timp ce pictează,
pentru că Abel are fire de artist. Episodul
introductiv revendică o dublă funcţie
în film, în primul rând ne arată fără
niciun dubiu că Abel chiar este un spion,
cei care-l arestează nu reuşesc un flagrant
şi Abel distruge proba incriminatorie
sub ochii lor, în al doilea rând, răpeşte
acestui film de spionaj esenţa sa, aceea
de a afla cine este spionul, „cârtiţa”.
Miza s-a deplasat de la bun început în
film, nu avem câtuşi de puţin un demers
detectivistic în acest sens, din moment
ce totul este dat pe faţă. De altfel, nicio
probă nu va ieşi la suprafaţă în timpul
procesului – să sperăm că totuşi sunt
administrate probe! –, dar regizorul nu
este interesat de dovezi, iar avocatul
din oficiu, James Donovan (Tom Hanks),
cu atât mai puţin, atât timp cât se respectă
Constituţia. James preia sarcina ingrată
de a oferi condamnării lui Abel un aer
de respectabilitate, acolo unde toţi văd
o formalitate, numai că avocatul îşi ia
meseria în serios şi face tot posibilul ca
Abel, în calitate de client al său, să nu
ajungă pe scaunul electric. Ar trebui
spus că face chiar mai mult decât
este necesar, fără a încălca totuşi legea,
utilizându-şi relaţiile personale,
persuadându-l inteligent pe judecător.
Pentru James, aceasta este una dintre
mizele filmului, în joc se află Constituţia
Americii, modul de viaţă american, etica
profesională, valori care nu sunt negociabile,
indiferent de interlocutor, agenţii CIA,
Presa, colegii casei de avocatură etc. În
orice caz, avocatul face figura unei
„oi negre” printre colegi, reuşind să-şi
facă ostilă opinia publică americană.
Acest fapt ne este livrat pedagogic prin
intermediul unei scene în tramvai unde
toată lumea citeşte ziarul cu pozele
edificatoare, identificându-l pe „avocatul
diavolului”. O doamnă cu privirea ca
un laser albastru îl fixează cu o ură nempă
cată, câţiva derbedei descarcă focuri
de armă prin geamurile casei, un poliţist,
fost combatant pe plaja din Omaha în
ziua Z, îi bate obrazul, şeful cabinetului
de avocatură observă dezaprobator
excesul de zel în ciuda încercărilor lui
Donovan de a motiva deciziile sale prin
dragostea pentru Constituţie, familia
cârteşte şi ea cum poate. Oprobriul este
total, meciul înregistrează următorul
scor: Opinia publică (Poporul) vs James
Donovan 1-0. Providenţa intervine şi,
iată, se iveşte ocazia ca avocatul Donovan
să dovedească că este, de fapt, un patriot,
atunci când un pilot american, Francis
Gary Powers (Austin Stowell), care
spiona teritoriul Uniunii Sovietice din
avion, este doborât şi cade în mâinile
ruşilor în loc să se sinucidă. Se creează
astfel ocazia unui schimb de prizonieri,
mai precis de spioni. Relaţia lui Donovan,
nu ştiu dacă istoria consemnează aşa
ceva, cu spionul Abel este una mai mult
decât cordială. Avocatul recunoaşte
în spionul rus un soldat credincios,
un patriot, care trebuie tratat cu respectul
cuvenit, iar spionul Abel recunoaşte în
avocatul care face tot posibilul să-i
salveze pielea, un caracter (stoichi mujic)
– în treacăt fie spus, accentul rusesc al
rusului este îngrozitor de american!
Gesturile de prietenie faţă de spionul
sovietic nu mai contenesc, de la
ţigări, materiale pentru pictură, tonul
călduros al adresărilor şi alte amabilităţi,
transformându-se, la un moment dat
într-un exerciţiu de admiraţie, încât te
poţi întreba cât de mult iubeşte avocatul
Donovan Constituţia şi cât de mult
admiră, deopotrivă, cauza dreaptă a
comunismului în lume, comunism care
i-ar distruge ţara şi al cărui agent,
simpatic, civilizat şi patriot este Abel.
Oricum, avocatul profeţeşte necesitatea
unui schimb atunci când îl pune în gardă
pe judecător asupra unei pripite decizii
cu scaunul electric. James Donovan
este trimis pe „Frontul de Est” să negocieze
cu partea sovietică reprezentată de un
misterios domn Vogel (Sebastian Koch)
schimbul de spioni. Negociatorul se
multiplică, unul din partea sovieticilor
şi unul din partea est-germanilor, aşa
cum şi numărul prizonierilor se multiplică
cu un student inoportun, arestat în
timpul construirii zidului care traversează
Berlinul, prilej pentru regizor să construiască
o zonă de război ca în Saving Private
Ryan sau în seria A Band of Brohters.
La atmosfera de război rece contribuie
atât anotimpul, cât şi ruinele capitalei
bombardate. Talentul de negociator al
avocatului, specialist în asigurări,
este pus la încercare în scene memorabile
unde acesta se joacă cu nervii ambelor
părţi. Sunt poate cele mai reuşite părţi
ale filmului care-l are ca protagonist pe
Tom Hanks. Avocatul face ceea ce
ştie mai bine, pledează, negociază cu
un adversar pe care nu-l cunoaşte prea
bine, dar care s-a aşezat la masa tratativelor.
Trece cu bine de stângacele capcane
întinse de adversar, falsa familie a lui
Abel, băieţii de cartier care-l uşurează
de palton, o noapte de probă în arestul
miliţiei est-germane, tratându-şi eroic
guturaiul. În final, obţine un rezultat
maximal, pentru spionul sovietic sunt
eliberaţi atât spionul american, cât şi
imprudentul doctorand pe care avocatul
insistă să-l salveze chiar cu riscul de
a compromite principala negociere.
Totul reuşeşte, iar Abel îi acordă un
mic favor, ca de la „stoichi mujic” la
„stoichi mujic”, după care cei doi se
despart prieteni, cu un cadou din partea
spionului sovietic, portretul avocatului.
Avocatul ajunge cu bine acasă fără
dulceaţa promisă soţiei, cade lat de
oboseală şi adoarme îmbrăcat (aşa se
întâmplă când te afli în serviciul patriei!).
A doua zi, în toate ziarele cu poză cu
tot este recunoscut rolul său esenţial
în aducerea acasă a celor doi americani.
Familia, de la copii la soţie, priveşte cu
admiraţie de pe canapea, la televizor,
pe American hero. Trebuie să ne întoarcem
la scena din tramvai şi să închidem
bucla. La Spielberg, acelaşi tramvai şi
aceeaşi doamnă cu privirea ca un laser
albastru. De data aceasta, toate privirile
se întorc aprobatoare către el, doamna
cu pricina îmblânzindu-şi privirea până
la cald spre fierbinte patriotic. James
Donovan vs Opinia publică: 1-0. Un fapt
trebuie spus, Steven Spielberg este un
regizor remarcabil, iar acesta nu este
doar cel mai prost film al său, dar un
film care s-a transformat deschis în
propagandă, într-o lecţie despre valorile
americane pe înţelesul poporului muncitor.
Simetriile sunt revelatoare în acest sens,
fiecare lecţie trebuie să se închidă perfect,
democraţia americană trebuie să triumfe
asupra exceselor de tot felul, legalismul
societăţii americane trebuie să facă
diferenţa faţă de blocul sovietic, rămas
şi el într-o nebuloasă. Altfel, plouă cu
inadvertenţe, unele ridicole: la pocesul
spionului american acesta apare cu ochii
în lacrimi, îmbrăcat într-un impecabil
costum dăruit de sovietici presupun
pentru ocazii festive. Atitudinea de
simpatie care se transformă în drăgălăşenie
a lui James Donovan faţă de spionul
sovietic nu-şi găseşte justificarea în
dragostea de Constituţie, oricât de
fierbinte ar fi aceasta, dar serveşte teza
bunului american faţă cu reacţiunea.
Toate excesele de acest fel dau o
notă bollywoodiană filmului la confiniile
cu ridicolul, un ridicol care, din păcate,
este mai mult decât atât.
