Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Strada Eminescu din Islamabad de Alex. Ştefănescu


La Copenhaga a fost pusă la dispoziţia publicului o nouă sală de concerte. Dar nu oricum, ci cu fast. Pentru a marca evenimentul, danezii l-au invitat să dirijeze concertul inaugural pe un cunoscut dirijor din România, Răzvan Cernat. De ce tocmai din România? Pentru că la Copenhaga suntem reprezentaţi de un ambasador care ştie ce importanţă are mesajul cultural în relaţiile dintre două state: Grete Tartler.
Grete Tartler se numără însă printre puţinele excepţii. Tot mai mulţi diplomaţi şi, în mod surprinzător, tot mai mulţi oameni de cultură desconsideră cultura ca instrument al diplomaţiei. Cu un cinism ieftin, ei iau în considerare exclusiv puterea economică şi situaţia geopolitică atunci când evaluează raporturile internaţionale. Procedează astfel pentru că maimuţăresc - de altfel, fără să-l înţeleagă - spiritul practic american. Şi pentru că n-au avut niciodată o reprezentare clară a culturii, pe care o consideră în mod eronat o îndeletnicire secundară şi facultativă, elitistă, ineficientă şi căzută în desuetudine.
Cultura constituie însă o ofertă cu nimic mai prejos, din punct de vedere diplomatic, decât produsele alimentare sau armamentul, informaţia ştiinţifică sau securitatea regională. în plus, ea este o marfă miraculoasă: exportată, rămâne şi în ţara de origine. Dacă vindem bine poezia lui Nichita Stănescu în Japonia, aceasta nu înseamnă că poezia lui Nichita Stănescu va lipsi din România.
Merită întreaga noastră admiraţie reprezentanţii României în străinătate care care fac din cultura română un mijloc de acreditare a ţării în conştiinţa lumii. Este nu numai o dovadă de devotament faţă de România, ci şi una de inteligenţă. Mutând discuţia din plan economic sau militar în plan cultural, ei nu mai au motive să sufere de vreun complex de inferioritate.
În mod inteligent a procedat Elena Ştefoi când a determinat, prin demersurile ei, amplasarea unui bust al lui Eminescu într-o piaţă publică din Montreal, în Canada, piaţă care a primit numele poetului. în mod inteligent a procedat Eugen Şerbănescu când, în calitatea lui de consul general al României la New-York, a contribuit la solidarizarea membrilor comunităţii româneşti din marele oraş american prin convocarea lor sistematică în spaţiul culturii.
Cele mai recente veşti bune vin din îndepărtatul Islamabad. Ambasador al României în Pakistan este Emil Ghiţulescu, care ne-a atras atenţia cu ani în urmă, în 1979, publicând o monografie consacrată lui Alecsandri, remarcabilă prin competenţa filologică a autorului, prin spiritul său critic şi printr-un talent literar folosit discret. Acelaşi Emil Ghiţulescu este prezent acum în librăriile din Pakistan cu o carte de mare succes, Dialogue Between Civilizations, în care face o paralelă între poetul pakistanez Allama Iqbal şi Mihai Eminescu. Allama Iqbal n-a fost cu stricteţe contemporan cu poetul român (a trăit între 1867-1938), dar îi seamănă în multe privinţe (inclusiv fizionomic, după cum reiese din fotografiile preluate din presa pakistaneză şi reproduse în această pagină a României literare). A fost şi el poet şi filosof, a studiat în Vestul Europei şi s-a repatriat pentru a fi de folos culturii ţării lui (însăşi ideea creării unei ţări distincte, Pakistan, îi aparţine).
Lansarea cărţii s-a bucurat de succes la Islamabad. Au participat ministrul de Externe al ţării-gazdă, şefii misiunilor diplomatice a numeroase alte ţării, ca şi importanţi oameni de afaceri. Emil Ghiţulescu a făcut propunerea ca o stradă din Islamabad să poarte numele Mihai Eminescu, iar o stradă din Bucureşti să fie numită Allama Iqbal. Autorităţile pakistaneze agreează această propunere. Ambasadorul român aşteaptă acum un răspuns în această privinţă şi din partea lui Traian Băsescu, răspuns care, teoretic, nu poate fi decât afirmativ.
Am avut prilejul să stau de vorbă cu Emil Ghiţulescu şi l-am întrebat, cu o ironie mecanică, dacă schimburile comerciale dintre România şi Pakistan au crescut în urma acestui eveniment cultural de răsunet. Spre surprinderea mea, ambasadorul român a răspuns: "Da, au crescut. Pakistanezii sunt foarte sensibili la acest mod de a dialoga. România a devenit interesantă pentru diferiţi oameni de afaceri pakistanezi şi datorită descoperirii pe care au făcut-o, citind cartea, că există similitudini între Mihai Eminescu şi Allama Iqbal, poet pentru care ei au un adevărat cult."
Emil Ghiţulescu nu este la prima lui întreprindere de acest fel. Succese similare a repurtat în anii precedenţi în Uruguay şi, în continuare, în Filipine, pretutindeni unde a ajuns ca diplomat de carieră, demonstrând practic că nu există ţară nereceptivă la mesajul cultural.
Ar fi păcat să ignorăm - sau să minimalizăm, de pe poziţia unui realism politic învăţat din pliantele uitate pe băncile din sălile de conferinţe de la ONU - această minunată posibilitate pe care cultura o oferă diplomaţiei. Dacă răsfoim istoria diplomaţiei româneşti în paralel cu istoria culturii româneşti, descoperim numeroase interferenţe: Vasile Alecsandri - ministru al României la Paris, între 1885-1890, Duiliu Zamfirescu - membru al legaţiei române la Roma, apoi la Atena, Bruxelles şi din nou la Roma, în perioada 1888-1906, Lucian Blaga, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, 1926, Praga, 1927, Berna, 1928-1932 şi 1937-1938, Viena, 1932-1937, apoi ministru plenipotenţiar la Lisabona, 1938-1939, Aron Cotruş - reprezentant al presei româneşti la Roma, 1919-1920, Milano, 1930, Varşovia, 1930-1937, Madrid şi Lisabona, 1938-1939, Ştefan Baciu - ataşat de presă la Berna - 1946, Alexandru Paleologu, ambasador al României la Paris, 1990-1991, Andrei Pleşu, ministru de Externe, 1997-1999... Sunt numai câteva exemple.
Într-o ţară aflată la multe mii de kilometri de noi, în sudul Asiei, într-un oraş care pentru incultura noastră visătoare pare desprins dintr-un basm oriental, o stradă va purta numele lui Mihai Eminescu. Nu este un fapt oarecare. Dacă avem răbdare şi reflectăm mai mult asupra lui, s-ar putea să mai renunţăm la unele dintre prejudecăţile pe care le profesăm cu aplomb.