la mutarea Regelui Mihai I într-o altă ţară, una cu graniţe invizibile, de unde nu mai poate fi alungat, românii au redescoperit ce înseamnă stilul solemn. Nu am mai confundat, cu minime excepţii pitoreştibalcanice, sau de un cinism plebeu, Recviemul lui Mozart cu un concert al talentatului, altfel, Goran Bregovici. La funeraliile din decembrie, ne-am adus aminte de ultimul nostru rege, cel care a domnit puţin şi chinuit, dar demn şi creştineşte, amintindu-ne de fapt ce am fost, cândva, un Regat respectat şi prosper. Am stat de două ori în faţa Regelui, ultima dată la Palatul Elisabeta, împreună cu colegii mei de scris, înaintea călătoriei noastre prin ţară cu trenul regal, în 2008. O conversaţie pe care nu o voi uita niciodată: Regele Mihai esenţializând, după obiceiul lui, într-o propoziţie lapidară, o situaţie social-istorică. Atunci, spunândui de unde vin, elogiindu-l pentru credinţa lui fermă, mi-a spus ca şi cum nu m-ar fi auzit, sau ar fi considerat inutil elogiul meu: „Voi, în Transilvania, vă certaţi pentru biserici… Biserica se luptă contra Bisericii!’’.

Stilul Regelui Mihai I, chiar pentru republicanii convinşi, impune printr-o demnitate severă. Regele Spaniei, FiIip aI II-lea şi-a dorit Escorialul o „construcţie simplă, din care să transpară un aer sever’’. O afinitate profundă există între profilul sufletesc, moral, semeţ, dar auster, al regelui român, înmormântat în necropola Catedralei arhiepiscopale de la Curtea de Argeş, lângă regina Ana, lângă strămoşii săi, şi Mănăstirea-palat-fortăreaţă a dinastiilor spaniole. Filip al II-lea îi cerea arhitectului său, Juan Bautista de Toledo, ca Escorialul „să emane aristocraţie fără aroganţă, maiestuozitate fără ostentaţie’’. În plus stilul „desornamentato’’ se impune, acum, ca o noutate în arta spaniolă. Vorbind despre El Escorial parcă l-am descrie pe Regele Mihai I cu firea şi chipul său, sculptate de mâinile lui Dumnezeu.