Sora noastră mai mare întru francofonie, a cărei principală companie clasică de balet este aceea a Operei din Paris - care nu ne-a mai vizitat de patruzeci de ani - ne-a adus-o din nou pe scena Sălii Palatului, cu un recital, intitulat pretenţios - dar credeam noi, iniţial, îndreptăţit - Stelele Baletului Operei din Paris. Numai că aici, în Estul Europei (conform programului de sală, cu acelaşi recital au fost şi la Belgrad), baletul parizian a venit cu un repertoriu prăfuit, alcătuit, în principal, din lucrări create în anii ^40, ^50 şi ^60 ai secolului trecut, unele chiar mai vechi de secol XIX, Don Quijote (1869) şi Raymonda (1898), coregrafiile lui Petipa, fiind reîmprospătate ulterior de Nureev în 1966 şi respectiv 1964. Norocul nostru sunt mijloacele de difuzare a informaţiei de astăzi, precum canalul TV Mezzo, care ne ţine la curent cu montările cele mai noi şi mai interesante ale acestei instituţii artistice de prestigiu, din ţara unde, pentru prima dată în lume, s-a înfiinţat o Academie de Dans, în 1961, sub Regele Soare.

Incontestabil, în prima parte a spectacolului, solişti ca Isabelle Ciaravola şi Karl Paquette (în Raymonda de Nureev), Nolween Daniel şi Mathieu Ganio (în Ceaikovski Pas de deux de Balanchine) şi Myriam Ould Braham şi Stéphane Bullion (în Romeo şi Julieta de Mac Millan), au pus în evidenţă acurateţea tehnică specifică şcolii franceze de dans, dar au fost departe de a depăşi media acestei şcoli, prin impregnarea liniei clasice cu o personalitate care să o facă să strălucească. Au fost poate prea grăbiţi să-şi facă spectacolul de la Bucureşti - aşa cum ne spune tot programul de sală - între spectacolele pariziene din ajun şi cele din a doua zi, spre care au plecat în aceeaşi noapte din România.

O notă aparte a adus coregrafia lui William Forsythe, de acum şi el un ,clasic" al dansului modern pe poante, prin fragmentul prezentat din piesa sa în the Middle... Somewhat Elevated, în buna interpretare a lui Marie Agnes Gillot şi Yann Saiz. Prezenţa în recital a lui Marie Agnes Gillot, remarcabilă interpretare a unor creaţii de dans de factură contemporană - dintre care am văzut-o pe Mezzo în Visul Medeei de Preljocaj, La răscruce de vânturi de Balarbi şi Apartamentul de Matz EK - ne-a făcut să sperăm că o bucurie tot vom avea în acest recital. Dar dincolo de scurta sa apariţie în coregrafia lui Forsythe, cealaltă partitură de dans pe care a avut-o în a doua parte a recitalului, în celebrul Pas de deux din actul III al baletului Don Quijote nu ne-a revelat decât o balerină sigură pe tehnica ei şi atât şi ne-a făcut să ne gândim ce excelentă primă balerină este Corina Dumitrescu în acest rol şi cum străluceşte, cu adevărat, Alina Cojocaru, pe care am văzut-o nu cu prea mult timp în urmă, în acelaşi balet, pe aceeaşi scenă bucureşteană.

Desigur, şi soliştii din partea a doua a recitalului, Mathilde Froustey şi Alexis Saramite, în partituri din Don Quijote, actul I, ca şi, din nou, Isabelle Ciaravola şi Christophe Duquenne în Bakti III, în coregrafia lui Maurice Béjart, care a adus totuşi o notă aparte în succesiunea numerelor de recital, au fost la fel de corecte tehnic şi fără strălucire. în plus, la fragmentul actului I din Don Quijote au participat şi elevi ai Liceului de coregrafie ,Florea Capsali" din Bucureşti, îmbrăcaţi în costumele... dansului ţărănesc din Giselle (!).

Singura coregrafie, care, deşi tot veche, din 1948, a reuşit să-şi păstreze prospeţimea pe care i-a dat-o coregraful danezo-francez Harold Lander, probabil pentru că a fost dansată cu multă dăruire de toţi soliştii parizieni, în finalul recitalului, a fost piesa Studii de Czerny. Pe muzica lui Karl Czerny, după o serie de exerciţii la bară, cu siluetele balerinelor poetic conturate ŕ contre jour, a urmat o adevărată avalanşă de variaţii - duete, solo-uri, trio, quartete - executate cu brio, care ne-au consolat parţial pentru tot restul serii.

Din păcate spectacolul parizian ne-a amintit proverbul românesc: ,La pomul lăudat să nu te duci cu sacul".