Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Steaua polară de Mihail Crama


un fragment dintr-un roman inedit


Dl Radu Enăchescu, fiul poetului şi prozatorului Mihail Crama (Eugen Enăchescu), ne trimite acest fragment dintr-un roman inedit al tatălui său, pentru care îi mulţumim. Scris între 8 aprilie 1988 şi 4 decembrie 1991, romanul Călătorie spre porţile asfinţitului evocă începutul carierei de magistrat a eroului, în care autorul se proiectează. Titlul fragmentului este dat de redacţie.

A doua zi după sosirea mea în oraş – asta în iulie – mă prezentasem preşedintelui tribunalului, care fusese nefiresc de politicos, cu toată distanţa de vârste dintre noi, lăsând chiar impresia unei bucurii personale pe care prezenţa mea i-ar fi prilejuit-o. Nu eram nou pentru el, mă cunoscuse în primăvara anului anterior, în 1945, când îmbrăcat pentru prima dată în roba magistraturii (împrumutată atunci de la unul din judecătorii tribunalului, anume pentru solemnitatea ce urma), depusesem în faţa lui şi a întregului corp jurământul profesional de care conştiinţa mea urma să fie legată. Jurasem să fiu nepărtinitor, să respect legea. Dar cum ar fi putut fi altfel? O singură obligaţie fusese omisă din conţinutul jurământului: să fiu uman; de aceea, sub cristalul de pe birou, aici, ca şi la fosta judecătorie de unde veneam, îmi pusesem, pe lângă unele ilustrate, un mic carton alb, dreptunghiular, pe care scrisesem: „Judecătorul este obligat să se supună legii, dar el trebuie să fie mai drept decât legea”. Era vorba de imposibilitatea obiectivă a perfecţiunii legilor, care nu pot şi nu vor putea niciodată să se muleze pe întreaga diversitate a lumilor particulare pentru care au fost gândite, cât şi de obligaţia corelativă, nescrisă, de aplicare umanitară a acestora, adică de obligaţia de frontieră a conştiinţei. Nimeni nu m-a întrebat vreodată din ce autor am transcris dictonul. Cum vremurile se aflau în mişcare, era, socoteam, o completare sfidătoare a principiilor de drept, aici în inima aplicării lor (poate nu era aşa), mă gândeam la Grotius, Josserand, Jhering, Planiol, Dongoroz; seara gândul luneca spre Keti. În oraşul acesta o cunoscusem, petrecusem lângă ea amurguri fantastice urcând dinspre fluviu. Ce-ar fi putut să înţeleagă „bătrânul” preşedinte din toate acestea? Înainte de depunerea jurământului, mă reţinuse un sfert de oră în cabinetul său pentru unele sfaturi pe care le socotea „esenţiale” – şi erau, fireşte – înainte de intrarea în profesie – asta atunci, în 1945 marcată, potrivit gândirii lui sau uzanţelor, nu de „Înaltul Decret Regal” prin care fusesem numit, ci prin depunerea jurământului. La data aceea exista aşa-zisul „corp” al magistraţilor, pe care viitoarea Putere îl va denumi „castă”, crezând a-şi legitima atacul împotriva acesteia, pentru disoluţia substanţei, adică a purităţii ceea ce în bună parte aveau să reuşească. Neprevăzând cele ce nu peste mulţi ani aveau să urmeze, preşedintele îşi rostea sfaturile, care ar fi speriat pe oricine, dar eu le ascultam ca de la mare distanţă, că abia le auzeam: îndemnuri la o viaţă aproape ascetică, interdicţii de tot felul, începând cu cernerea relaţiilor printr-o sită ce punea sub semnul întrebării aproape orice prietenie, până la frecventarea numai a localurilor de „categoria I-a”; trebuiau uitaţi până şi unii colegi de liceu „dacă nu mai corespundeau”. La ce să corespundă? Nu l-am întrebat. Nu mi-a spus. Rămâneau doar părinţii. Ei singuri. Ce fel de viaţă aţi avut, domnule preşedinte? Îl ascultam, avea vocea vioaie în tonalităţi cu deschiderea largă a vocalelor. Mai târziu am aflat că nu fusese nici o ipocrizie, o alunecare cât de cât în cele rostite, că ducea el însuşi o viaţă aproape sihăstrită, pe care şi-o impusese ca pe un corolar al funcţiei ce o deţinea. Dar asta înseamnă falsificarea vieţii. Şi mai e ceva, domnule preşedinte: „Dreptul”, după cum ştiţi, nu-i decât viaţa socială în mişcare, devenirea ei permanentă, o curgere fără sfârşit, cu finalităţi previzibile, uneori nu, fiecare generaţie croindu-şi cămăşi pe măsura idealurilor sale, strigate pe străzi sau în parlamente; or, asta înseamnă, în esenţă, dinamica legilor pe care sunteţi chemat să le aplicaţi, uneori mai spectaculoase decât cele ale fizicii sau ale chimiei. Şi dumneavoastră staţi închis în casă. Într-o zi n-o să mai puteţi deschide uşa, va fi blocată – nu veţi înţelege ce s-a întâmplat – un oarecare va spune că e vorba de aluviunile istoriei, de fluviul nevăzut al vieţii, despre care nu veţi şti nimic pentru că aţi stat toată viaţa în casă. Va veni o vreme... e păcat pentru că sunteţi de bună credinţă, dar cine va mai ţine seama de asta? Individul nu va mai conta nici cât frunza unui copac. Sunteţi nevinovat, ca mine, ca noi toţi, nevinovaţii sunt însă primii care plătesc, pentru că nu ştiu cum să se apere. Tăvălugul cară cu el ce întâlneşte; totul cade, se duce rostogolindu-se, iar primii care-i stau în cale sunt naivii, mirându-se de puhoiul ce vine. Este îmbolnăvirea Istoriei, când nu se mai înţelege simbolul justiţiei legate la ochi. Vine mai târziu un timp al vindecării, când toate se liniştesc, dar nimeni nu mai are atunci timp de socoteli: aceasta e soarta nevinovaţilor.

Sălile de judecată, două la număr, erau spaţioase, ferestre cu terminaţii semicirculare dădeau libertate luminii, vocile avocaţilor şi ale celor împricinaţi se confruntau cu tăcerea judecătorilor şi în felul acesta urcau spre tavan şi dincolo de el, coloanele unei spiritualităţi a cărei origine venea din vechimea civilizaţiilor latine. Nimeni nu-şi dădea seama. Era zăduf, era vară, fierbinţeala trotuarelor cu asfaltul înmuiat de caniculă urca până aici şi pătrundea prin oberlichturile ogivale înăbuşind sălile în căldură. Iarna ferestrele se zguduiau în crivăţul bătând din răsărit, zăpada scârţâia sub picioare pe străzile în parte pustii; primăverile şi toamnele erau scurte, irizate în culori contradictorii şi toate la un loc lângă legendele Orientului, că nimeni nu mai putea gândi la originele Dreptului, se luminau basmele din „O mie şi una de nopţi”, melodiile seraiului, fumul narghilelelor. Apoi, în contratimp cu vorbirea dumneavoastră însoţită de gesticulaţii molatece, înfăţişarea de senator roman, prin chipul croit din linii precise, părul tuns foarte scurt, roba ce vă atârna pe umeri, jurământul meu din primăvara anterioară acelui an, căldura insuportabilă şi modul solemn şi prietenesc în care m-aţi întâmpinat, crucifixul de pe biroul dumneavoastră dinaintea căruia, întâmplător, mă aflam, toate, aici, la porţile Orientului, păzind latinităţi uitate. Greu de priceput, domnule preşedinte; însumi nu pricepeam.



*



Ce să pricep?

Trecuseră cinci ani de când tot aici, în oraşul acesta, în grădina publică de care mă despărţeau acum mai puţin de patru sute de metri de casa în care locuiam, o întâlnisem pe Keti întâia dată. Ne vedeam aproape zi de zi, era spre vara anului 1941, asta pe la mijlocul lui iunie când, într-o după amiază – între examenul scris şi cel oral al bacalaureatului – nu mai veni la locul întâlnirii noastre, iar eu n-o mai găsii. Dispăruse fără urmă. Nu bănuiam, când îi sărutam în amurg umerii goi, că voi fi magistrat – nici nu prea ştiam ce-i asta – că pentru aşa zisa mea „intrare în viaţă”, la care nu gândeam, avea să se ocupe un decret al Majestăţii Sale. Dacă ne-ar fi trecut prin cap, atunci, aşa ceva, am fi rămas uluiţi sau am fi izbucnit în râs. Dar timpul acesta a venit când nu mai eram împreună; plecase. Poate pe drumul cel mai complicat sau cel mai simplu al existenţei, dacă gândim existenţa la modul ei absolut. Ce s-ar fi întâmplat dacă decretul acela ne-ar fi găsit alături? Pe dumneavoastră vă întreb, domnule preşedinte. Noi, eu şi Keti, oricum, nu ne-am fi despărţit; mă gândesc la sfaturile dumneavoastră, la ambiguitatea existenţei ei. Dumneavoastră vorbeaţi încorsetat de legile unei societăţi, de judecăţile şi prejudecăţile acesteia, căreia i-aţi fost prizonier crezându-i-vă stăpân, în timp ce ochii ei erau fulgeraţi de o lumină suprafirească, din altă lume, pe care n-o cunoşteaţi nici dumneavoastră, nici eu. Ea era simplă ca natura din care creşte iarba, salcâmii, castanii şi plopii grădinii, ei înşişi substanţă a naturii ca şi fluviul care curge spre răsărit şi-n apele căruia se aprindea soarele în amurguri roşii ca focul. Notasem într-unul din caietele din vremea aceea că „o iubeam, mă gândeam să scriu despre ea odată, altădată, în altă viziune a lumii”. Timpul acela a venit acum. Însemnasem frânturi ale întâlnirii noastre, fără să readuc în lumină faptele sau numai iluziile ce-au urmat şi care mă fac s-o mai aştept pentru că nu m-am împăcat nici azi cu plecarea ei definitivă. Pentru că mai cred şi acum că esenţialul nu este destinat pieirii, or întâlnirea noastră a ţinut de această semnificaţie a vieţii, supusă unei legi venite de sus. Cel puţin aşa cred sau m-am obişnuit să cred. E adevărat că uneori, închizând ochii, lumea născută din sticlirea privirii ei dispare, o ceaţă din care nu mai pot să reconstitui nimic şi totul se reaşează ca o vagă înşelare a firii. O iubisem dincolo de adevăr, timpul se întinsese până în miezul lui iunie, trăisem lângă ea apoteoza sfârşitului adolescenţei; privindu-mă, ochii îi scânteiau de un miracol neîntâlnit. Este cu adevărat greu să reconstitui şirul acelor întâlniri pentru că mai totdeauna lunecau, nefiresc, din realul în care aveau loc, într-o irealitate care le mărturisea substanţa. Şi toate câte au urmat... sau poate n-au urmat.

Aşezarea mea, acum, în casa simpaticului meu proprietar şi a soţiei sale, în apropierea grădinii publice de altădată, n-o rostuisem eu, ci intermediarul pe care-l rugasem să-mi caute o locuinţă într-un cartier mai liniştit al oraşului. Alegerea pe care o făcuse şi am găsit-o perfectă. Din cauza asta mutarea mea aici o socotii o hotărâre a destinului.

La scurtă vreme de la instalarea mea în noua locuinţă, începui să-mi petrec uneori după amiezile în grădina publică, privind fluviul, sau odihnindu-mă pe banca pe care stătusem altădată alături de ea. Eram acum în septembrie 1946. În distanţa de timp dintre noi începuse şi sfârşise un război mondial. Nu pot ascunde faptul că în sinea mea nădăjduiam – absurd – s-o mai întâlnesc. Cum să nu fi nădăjduit? Poate aveai să-mi apari în faţă, aşa deodată, spuneam, nu puteai să te schimbi atât încât să nu te recunosc. Cum ai fi reacţionat? Eu, unul, te-aş fi îmbrăţişat, ţi-aş fi sărutat obrajii, poate încă palizi ca şi cum n-ar fi trecut nici o zi. Priveam de sus, de aici de pe platoul levantinului oraş, fluviul care curgea spre răsărit, câmpia, bălţile, orizontul, înflăcărate de pâlpâiala apusului de soare. În după amiaza aceea de septembrie, am rămas aşa până la ivirea primelor stele; era una din acele rare clipe ale lumii când spiritul se simte aidoma naturii care l-a zămislit şi care-l străbate, premoniţia pieririi şi renaşterii lui infinite. Simţeam că se întâmplase ceva nerepetabil, că un adevăr fantastic se descoperise pentru prima dată şi pierise tot atunci, fără urmă. Eram îmbrăcat într-un costum de vară, gri deschis, cămaşă albă şi cravată la culoarea costumului, în ciuda unei benzi înguste de mătase neagră ce-o visam înnodându-se lejer sub gulerul cămăşii albe asemeni unei lavaliere, pe care n-o puteam purta datorită conformismului vestimentar al profesiei, un judecător cu lavalieră fiind de neconceput la acea vreme ca şi astăzi. Să mă fi văzut Keti îmbrăcat astfel, în croiala cea mai burgheză a timpului, pe mine, elevul de altădată, care-şi păstra în buzunar bucata de postav cu numărul matricol de la mână, ar fi pufnit în râs şi mi-ar fi sărit de gât sărutându-mă: –„Eşti prea grav, dragul meu!” Dar atunci...

Mă simţeam în seara aceea, printr-un ciudat absenteism al fiinţei, detaşat de realitatea care mă înconjura. Dădeam impresia a privi totul de foarte departe, era numai o părere, în fond eram atent până şi la unele fapte sau lucruri mărunte, neobservabile în ordinea firească a vieţii, cu gândul sau numai intuiţia că voi descoperi, va trebui să descopăr acolo, în toate câte îndeobşte se trec cu vederea, esenţialitatea acestei lumi. Cineva trecu pe lângă mine şi mă salută. Răspunsei respectuos, fără să desluşesc, în lumina înaltelor felinare, cine era anume. Îl privii cum se depărta. Apoi o auzii pe Keti: „Eşti cu adevărat judecător?” – „Da, Keti, de acum un an; erai lângă mine când am depus jurământul. Nu se poate să nu-ţi aduci aminte. Degeaba zâmbeşti”. – „Nu zâmbesc că eşti judecător, îmi spuse, mi-aduc aminte de tine, de noi amândoi în urmă cu cinci ani, pe aleea din dreapta intrării în grădină. Ţi-aduci aminte când, elev fiind, fugeai de la cursuri, trăgeai la fit, aici în grădină?”, şi râse. Apoi n-o mai auzii. Cum stăteam rezemat de gardul de sârmă ghimpată al grădinii publice, reconstituii, fără să vreau, uluirea dintâi, aventura visului în Istorie, setea de pricepere a devenirilor sociale, imensa poezie a lumii. Mă aflam acum, prin profesia ce-o exercitam, mă voi afla din ce în ce mai mult, în miezul înţelegerii unui mecanism reglat de reguli speciale, nescrise, pe care aveau să le confirme incursiunile în filozofie, a fi aceleaşi cu ale naturii însăşi, în înţelesul ei cel mai exact. Simţeam, totuşi, că mai rămâne ceva, inexplicabil, care scapă înţelegerii şi care ar putea să fie însăşi substanţa. Credeam că starea aceea se datoreşte tinereţii, eram mândru de ea, dar mult mai târziu, peste zeci de ani, avem să descopăr că nici unul din visele, gândurile, entuziasmele de-atunci nu aveau să mă părăsească, – asta înseamnă, gândeam, că e însăşi natura care ne ţine, în partea nevăzută a firii noastre, aşa cum ne naşte. Mă gândeam, uneori, la moarte. Neştiutor şi orgolios, ca un european care n-a străbătut niciodată jungla ecuatorială, alungam acest ultim gând, ca o imposibilitate ori de câte ori îmi venea în minte: „Eşti tânăr, îmi spuneam, acum totul e simplu. În primul rând, moartea nu există pentru tine, ea îi priveşte numai pe cei bătrâni, o realitate în afara realităţii tale, şi asta este teribil de tonifiant” – „...Şi înşelător totodată!” vorbea cineva din adâncul fiinţei. Auzeam de moartea unui tânăr – „o eroare a naturii”, îmi spuneam, o împiedicare în drumul acesta lung de milioane de ani, sau cine ştie de când. Într-o zi ştiinţa va descoperi exact de când mergem şi nu ne mai oprim. Şi mai ales către ce? Sau poate nici nu mergem. Era târziu. privind în sus, mi-adusei aminte deodată, de orele de instrucţie la şcoala militară. Zâmbii: „Elev!, arată-mi Carul Mare. Spune-mi ce ştii despre orientarea pe timpul nopţii pe front. Steaua polară...” Acum, Carul mare lucea dincolo de fluviu.

Am plecat. Era răcoare. Când am ajuns acasă şi-am deschis poarta, Rex mi-a sărit prietenos în faţă, cu labele aproape de umeri; i-am mângâiat capul, urechile ciulite, şi-n lumina becului din faţa celor trei trepte de la intrare, îi privii ochii mari, prin care se exprima întregul lui suflet de animal răbdător şi credincios.



*



Da, e cam târziu, Rex. M-am uitat la steaua polară. Nu mă aude. E bucuros că i se îngăduie intrarea în hol, în camera de bibliotecă, dă vioi din coadă, se plimbă agitat printre cele două fotolii, birou şi piedestalul pe care e aşezat bustul lui Cezar la vremea imperiului (aşa scrie pe postamentul bustului: „imperator”).

În camera proprietarului lumina e aprinsă. O lumină gălbuie de veioză; sigur că doamna Pavel citeşte. E vorba de „Contele de Monte Cristo”, pe care a început-o săptămâna trecută. A auzit scârţâitul porţii când am intrat, dacă ar fi fost vară ar fi apărut la geamul deschis obiectând în glumă: „Cam târziu domnule judecător, cam târziu!” şi ar fi râs cu toţi dinţii descoperiţi, aducându-şi faţa şi ochii, uluitor, spre tinereţe. Un minut, un sfert de minut cât ţin unele foarte scurte secvenţe de cinematograf – dacă priveşti viaţa ca pe o trecere oarecare, şi numai într-un singur sens, cum este privită şi înţeleasă îndeobşte, – nu se putea să nu tresari cu adevărat surprins de această miraculoasă întoarcere concretă în timp. Nu se poate. Atunci câte direcţii de surpriză are viaţa? – „M-am plimbat prin grădină, doamnă Pavel” – „Cam mult, cam mult” ar fi glumit şi-ar fi continuat să-şi facă vânt cu evantaiul de ebonită de acum 20 de ani, câştigat la o tombolă a Crucii Roşii şi păstrat în şifonier lângă batistele cu margini brodate în mătase colorată.

Rex se gudură la picioarele mele. – „Rex, vorbii, lumea asta e croită strâmb, poate de aceea, noi oamenii, ne uităm uneori spre cer: s-ar putea să fie acolo un adevăr ignorat, de care suntem însetaţi. Aici toate sunt aşa cum sunt şi pe deasupra o mie de oameni, o mie de păreri. Cele mai multe nici nu sunt păreri. Aşa se numesc, aşa ne-am obişnuit să le spunem, dar sunt altceva” – „Ce?” păru să întrebe Rex, după felul în care-şi ciulise urechile şi-şi aplecase capul într-o parte, privindu-mă cu curiozitate, aproape caraghios, rezemat de labele dinapoi. Mă privea în ochi, fără să facă o mişcare. – „Ipocrizie, Rex, aşa se cheamă” – „Nu-i aşa doamnă Pavel?” o întreb în gând, apoi chiar cu voce tare, vorbind de unul singur. – „Sigur că da, domnule dragă! răspunde imediat, parcă aş fi apăsat pe-o rană veche; soţul meu din cauza ipocriziei de la serviciu nu a fost chemat măcar o singură dată la o recepţie, de fiecare dată i se spunea că va fi invitat, că fără el nu se poate, omul se pregătea, îşi dădea hainele la spălat, călcat, la boiangeria „Elefant” de pe bulevardul mare, pentru ca în ziua respectivă aceeaşi oameni să se facă a nu-l vedea”. Mă uit la Rex: – „Tu n-ai ajuns, îi spun, la o asemenea formă de perfecţiune. Tu latri pe cine ai de lătrat şi te guduri pe lângă cel pe care-l ştii că-ţi vrea binele. Până la ipocrizie mai ai – sunt câteva milioane de ani de dezvoltare (căci aşa se cheamă), a spiţei tale, care înaintează, după cât se vede, foarte încet, deşi ne-am ivit oarecum în acelaşi timp. Oricum, am străbătut, împreună, câteva milioane de ani”.

Observai că dezvoltarea subiectului era plictisitoare pentru el, deoarece îşi blegi, deodată, urechile şi se culcă, cu labele întinse, pe mocheta verzuie de la picioarele mele. Părea să nu-l intereseze evoluţia spiţei sale. Important pentru el era starea lui de acum. Era mulţumit, nu simţea că ceva rămăsese neîntregit. Şi-apoi nu se ştie dacă, chiar mâine dimineaţă, nu începe o nouă glaciaţiune care va înghiţi totul, după care toate vor fi reluate, cine ştie când, de la un fir de iarbă rămas undeva. – „Este, doamnă Pavel?” Sigur că da. Oricând se poate întâmpla aşa ceva; nimeni nu ştie, nici soţul dumneavoastră, care doarme acum, liniştit, alături. Alt ciclu, poate nici unul. Deocamdată pentru Rex e bine aici, întins pe covorul acesta, lângă pi-

cioarele mele, că nu are nici o importanţă evoluţia speciilor, teoria lui Darwin, nici nu se ştie dacă a avut şi câtă dreptate a avut – şi azi e contestat. Cel mai important pentru Rex rămâne bustul lui Cezar, pe care-l priveşte, mai întotdeauna, cu o curiozitate ciudată, ca pentru prima oară, uneori îl latră, un lătrat semănând a joacă.

– „E bustul lui Cezar, explic. Tu nu ştii cine a fost Cezar; a trăit cu două mii şi ceva de ani în urmă”. – „De ce-l ţii aici?” păru să mă întrebe acum când se trezi ca din somn şi depărtându-se de piedestal se aşeză pe labele dinapoi şi începu să ne privească, alternativ; avea din nou urechile ridicate; se petrecea în el o nedumerire. Îl întrerupsei brusc, bătând din palme – ştiutul nostru consemn.

– „E timpul de culcare, Rex!” El se ridică deodată, cu labele pe umerii mei, felul lui de a mă întâmpina şi de a-şi lua rămas bun, apoi ieşi în curte şi intră în cuşca pardosită cu paie şi un ţol anume ca să-i fie cald.

Doamna Pavel citeşte mai departe, la lumina veiozei de pe noptieră, „Contele de Monte Cristo” şi zâmbeşte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara