Motto: Nu facem decât să ne glosăm reciproc, să ciugulim ici şi colo din alţii.
Montaigne
O literatură îngropată în cimitirul literelor chirilice
Moartea firească a literaturii moldoveneşti la sfârşitul deceniului al noulea e un eveniment care rămâne a fi conştientizat. Capodoperele gen Dimineaţa pe Nistru, Deşteptarea, Tovarăşul Vanea, Cresc etajele, Badea Cozma şi multe... multe altele ţin deja de trecutul nostru "glorios". Trist şi dezolant e că puţini, foarte puţini prozatori riscă să-şi translitereze opera. De ce? Pentru că...
Oricum, azi cu toţii sunt "disidenţi". Disidenţi, pentru că au locuit în "mlaştină", pe "insula lui Circe", pedepsiţi sau nepedepsiţi. Hrăniţi cu torocală, unii au ajuns să meargă în patru labe. Alţii, cum au pornit a "grohăi", nu mai contenesc. Dar păzea! în "ceaţa tranziţiei" un alt lot a început a se apleca înainte "cu toate extremele anterioare". Doamne, mult prea mari sunt farmecele Puterii. Incredibil, dar istoria preacurviei Literaturii cu Puterea se repetă ca în toate utopiile şi antiutopiile, mereu în contra timp. De aici, probabil, şi presentimentul devizei: "Haideţi să producem maculatură de calitate!" Astfel, dintr-un program guvernamental de editare şi reeditare a operelor scriitorilor moldoveni până în anul 2000 ne-am ales doar cu un "sfârâiac" (Creangă). De fapt, nu! Totuşi "Patriarhul" literaturii moldoveneşti şi-a îmbrăcat opera în vestimentaţie nouă, dar aici intrăm în o altă zonă. Asupra subiectului vom reveni în mod special.
Din textiada ultimului timp
Disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti în proza anilor '90 înregistrează mai multe momente revelatorii. Fără îndoială, polemica de creaţie, în ultimă instanţă, constă în justificarea prestigiului unor valori literare, care trec drept "noi" sau "vechi". Opinia mea e că proza basarabeană are două centre de forţă.
într-un cerc, mai larg, se situează romanul tradiţional, de tip balzacian-rebrenian, cu un puternic mobil utopic, fantastic. (Badea Cozma cu "revoluţie-n Bursuc mai ceva ca-n Petersburg" este doar un caz deloc bizar.)
în al doilea cerc, mai restrâns, se află romanul modernist, de tip proustian - camilpetrescian. Acest tip de roman e mult prea modest, chiar nesemnificativ. Şi cu totul singuratic e romanul postmodernist, primele însemne ale căruia Nicolae Manolescu le depistează încă în proza lui Urmuz, T. Arghezi, Mateiu I. Caragiale, M. Blecher. în cadrul acestui tip de roman poate fi plasată doar Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache. Sincer vorbind, în linii generale disputa de creaţie în anii '90 se polarizează, pe de o parte, în jurul romanului tip Vasile Vasilache cu Povestea cu cocoşul şi Surâsul lui Vişnu şi, pe de altă parte, Vladimir Beşleagă cu Zbor frânt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon. Tot aici, îl includem pe Aureliu Busuioc cu Singur în faţa dragostei, sau mai puţin semnificativul Lătrând la lună. Dintre apariţiile editoriale de la '90 încoace romanele acestea rămân, deocamdată, mai importante. întrebat - "Cum apreciaţi starea prozei basarabene din ultimul timp?" - Vasile Vasilache dă un răspuns acid şi dur: "Proză nu prea există. Sau e prin sertare, sau... se scrie".
Despre mainimic sau câte ceva din secretele literaturii de sertar
Literatura de sertar întârzie să apară. Odiseea editorială a mai multor romane semnate şi de Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache etc... etc... a fost o lecţie pentru toţi "indezirabilii". Politica editorială de editare a noilor manuscrise în cazuri speciale mai întâi la Moscova şi apoi la Chişinău a dat rezultatele scontate. După strangularea revistei Novâi mir, după exilul şi expulzarea forţată a mai multor scriitori ruşi de valoare (între care cel mai reprezentativ rămâne Aleksandr Soljeniţân) vidul spiritual din "centru" a fost umplut cu soli de la periferiile imperiului, etalându-se teoria literaturii sovietice multinaţionale ca o culme a literaturii universale. Aceştia "criticau" sistemul de pe poziţiile unui conservatorism specific prozei rurale, mult mai puţin agresiv şi periculos regimului. Din perspectiva dată, "disidenţa" inofensivă şi inocentă a prozei rurale era chiar încurajată. (Deschideţi parantezele, puneţi numele unui C. Aitmatov, I. Druţă etc.; opera cărora e populată de comunişti, şi veţi descoperi cât de anticomunişti şi disidenţi sunt creştinii, musulmanii şi toţi apostolii).
Şi totuşi literatura scrisă pentru sertar nu este un fenomen cu totul străin scriitorilor noştri. Şi azi rămân nevalorificate manuscrisele mai multor scriitori basarabeni. Anume literatura de sertar a unui Vlad Ioviţă, Nicolae Costenco, Nicolae Vieru, Lidia Istrati, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc poate fi mai elocventă, inedită sau chiar mai valoroasă decât opera lor editată. Mari surprize nu ascund sertarele, dar scrisorile, jurnalele, cu siguranţă, îşi aşteaptă timpul publicării. Mai bine spus, doar memoriile, scrisorile şi jurnalele ca mod de supravieţuire spirituală într-un mediu ostil, mai pot salva aparenţele unei literaturi... inexistente (a paraliteraturii sau maculaturii noastre).
De la sămănătorism la neosămănătorism
Dacă e să apelăm la conceptele lui Lucian Blaga, literatura română din Basarabia ţine de cultura minoră. Este o formulă ce cuprinde evoluţia literaturii noastre în momentele ei esenţiale, prin ce are ea mai rezistent şi totodată mai anacronic. Deci e o literatură de inspiraţie preponderent rurală, cu un spaţiu mioritic şi un timp artistic atemporal, cu o foarte mare miză pe elementul etnofolcloric, din cercul închis al căruia nu poate ieşi. M. Cimpoi vede în scriitorii basarabeni "păzitori fideli" ai fondului etnofolcloric, fond pe care-l opun noului formal. Şi o remarcă esenţială: "Conservatorismul basarabean are, astfel, raţiuni polemice, el fiind întreţinător de fiinţă naţională, de continuitate românească". Nu întâmplător, Eugen Lungu în aceeaşi revistă bucureşteană observa că "o resurecţie a ideii naţionale incită, de regulă, şi o resurecţie a sămănătorismului, acesta renăscând din propria "cenuşă". în noua situaţie, când "tranziţia schimbă măsura tuturor lucrurilor" (Ion Simuţ) starea prozei se modifică fundamental. Ceea ce ieri era un element pozitiv, astăzi a devenit fatalmente anacronic. Anacronismul în toate aspectele lui este păcatul capital al prozei noastre. Iulian Ciocan, în eseul său Mioriţa şi proza românească din secolul XX (Contrafort, 1997, nr. 7-8-9), pune Toiagul păstoriei într-o lumină demitizantă. Prin antimioriticul ei programatic se face inconfundabilă şi noua proză.
Câteva încercări de sincronizare
Dintre romanele mai noi, remarcăm Schimbarea din strajă (1991) de Vitalie Ciobanu, Cubul de zahăr (1991) de Nicolae Popa, Goana după vânt (1992) de Lidia Istrati, Gesturi (1996) de Em. Galaicu-Păun şi Lătrând la lună de Aureliu Busuioc. Desigur toate aceste romane foarte bune în intenţii sunt, în fond, ratate. (Tinerii deja au depăşit acest nivel de scriitură. Atestă prozele lor scurte din ultimii doi-trei ani. Remarcăm aici şi pe Constantin Cheianu, Iurie Bodrug, chiar şi pe Dumitru-Dan Maxim). Peste timp nimeni nu are să-şi amintească de ele dar şi mai proaste sunt romanele şi prozele ce nu le-am numit. Probabil, într-o literatură ce doarme şi visează un spirit critic ar trebui declarate cele mai proaste cărţi ale anului. (Pentru anul '97, spre exemplu, O femeie îşi caută... pantalonii de Boris Druţă).
însemnele înnoirii: dialogul textelor
Proza noastră are de trecut mai multe handicapuri. Dar principalul e că scriitorul basarabean a înţeles o teză de bază, de fapt simplă, cum susţine Adrian Marino: "...Orice text trece printr-un pre-text; orice text este un intertext; orice text este produs prin "transformarea" unui alt text; orice text este chiar "o maşină de produs texte". Aceste formule sunt conştientizate şi aplicate în scriitura lui N. Popa, V. Ciobanu, L. Istrati, Em. Galaicu-Păun ş.a. Scriitorul cu "patru clase la împăratul Nicolai" nu are nici o şansă să supravieţuiască. "Un text se scrie cu texte şi nu cu fraze sau cuvinte" - afirmă Philippe Sollers. O altă figură importantă a noii critici franceze, Julia Kristeva, exprimă un adevăr, aproape fără paternitate: "Orice text se construieşte ca un mozaic de citate, orice text este o absorbţie şi transformare a unui alt text". Gesturi de Em. G.-P. în acest plan e foarte elocvent. Nu mai puţin inventive sunt Cubul de zahăr de N. Popa şi Schimbarea din strajă de V. Ciobanu. La drept vorbind, fenomenul intertextualităţii e foarte vechi, dar cunoaşte o amplificare deosebită în literatura secolului XX şi în special în a doua jumătate.
Tehnica narativă şi ontologie romanescă
Flaubert într-o scrisoare a sa mărturiseşte că "ceea ce i se pare frumos şi ar dori să realizeze este o carte despre nimic, o carte fără suport exterior..., o carte care aproape să nu aibă subiect sau cel puţin subiectul să fie invizibil, dacă lucrul acesta este cu putinţă". �Nimicul" sau ontologia nimicului devine subiectul atractiv şi stimulator în proza noastră din anii '90. Badea Cozma cu revoluţia lui dar şi cu "complexele agro-industriale" nu-şi mai află loc în spaţiul basarabean. Se asimilează o tehnică nouă care presupune şi o ontologie nouă. Am încercat să demonstrez aceasta în articolul Tehnica narativă în Povestea... lui Vasile Vasilache (Contrafort, 1997, nr. 8). Procedeele utilizate de Vasilache sunt foarte frecvente şi în proza noastră din anii '90, precum şi altele noi, pe care le remarcă Matei Călinescu: o nouă utilizare existenţială sau "ontologică" a perspectivismului narativ; dublarea şi multiplicarea începuturilor, finalurilor şi acţiunilor narate; tematizarea parodică a autorului; tematizarea nu mai puţin parodică, dar mult mai deconcentrată a cititorului; tratarea pe picior de egalitate a acţiunii şi ficţiunii, a realităţii şi mitului, a adevărului şi minciunii, a originalului şi imitaţiei, ca mijloc de a accentua imprecizia; autoreferenţialitatea şi "metaficţiunea" ca mijloace de dramatizare a inevitabilei învârtiri în cerc; versiunile extreme ale "naratorului îndoielnic", utilizate uneori, paradoxal, pentru a obţine o construcţie riguroasă ş.a.
Esenţele şi aparenţele incronizării
Intertextualitatea nu este un colac de salvare pentru proza noastră. Nu e nici un panaceu. Evoluţia prozei din Ţară spre un "nou antropocentrism" cunoaşte multe experimentări.
în inerţia unor opinii ne mângâiem cu ideea sincronizării. Sincronizările prozei sunt nişte blufuri. 3-4 romane nu fac o literatură. Suntem la vârsta însuşirii unui nou alfabet al prozei. Poate că proza scurtă la acest capitol e într-o stare mai favorabilă decât marile construcţii romaneşti. Astăzi altele sunt valorile prozei orientată spre o nouă mentalitate, noi vizuini ale corporalităţii. Gratuitatea sau artificialitatea, extrema convenţionalitate sau elementul ludic sunt acele componente ale tehnicii narative ce vin să exprime absurditatea existenţei fiinţiale.
En attendant Godot
Care e vina criticii... de Godot n-a mai venit? Poate a trecut pe alături? Poate că... va veni? Oricum, noul val nu credem să fie "al nouălea val".
Care e starea prozei basarabene? Ea se scrie. în ce constă absurditatea situaţiei? Nota Bene! Proză nu există, dar discuţii putem face.
