Între timp, acolo, în orașul reședință de regiune K., pe fundalul acestor evenimente, se desfășura nunta modestă a viitorului aghiotant al eroului lor principal. Singurul element de legătură cintre cele două serii de evenimente era telegrama de felicitare din partea Conducătorului: „Zypcio, ține-te bine! Kocmoluchowicz.“ Imediat aceasta fusese transformată cu mijloace casnice într-un fel de paspartu improvizat și atârnată de lampa de deasupra mesei. Genezyp bău puțin, cu toate acestea simțea tot mai mult un fel de iluminare interioară care îi cuprindea zonele superioare ale intelectului lui încă neformat pe deplin. Se simțea pur și simplu mai inteligent decât el însuși și constatarea aceasta îl tulbura. Îi împărtăși acest sentiment Elizei.
– Înseamnă că își face efectul rugăciunea mea adresată Neantului Dublu. Am simțit valul pe care mi l-a trimis chiar Murti Bing. Fie ca lumina veșnică să pogoare asupra capului lui – șopti tânăra fată atotștiutoare.
Genezyp simți și el un val brusc, dar de plictiseală, un val trimis probabil de cine știe ce instituție centrală a acelei existențe – iar forța lui era înfricoșătoare. Tot anturajul aflat în jurul lui în acel moment, inclusiv invitații la nuntă (și erau acolo aproape toți cei care apăruseră în volumul întâi, inclusiv prințul Bazyli) i se părea lui Zypcio un detaliu atât de mărunt, întâmplător în identitatea lui ca, de pildă, mațele unui anumit gândac și nu al altuia, traversând bucătăria deja goală a regimentului 15 ulani, unde se pregătise masa pentru oaspeți. (Fusese acolo nu de mult, ca să distribuie bacșișurile.) Cuvintele Elizei îl umplură brusc de o furie nemaicunoscută până atunci, aparent fără motiv. Ar fi comis cu mare plăcere, imediat, o monstruozitate, fie ea cât de mică. Așadar, „la treabă“: să smulgă brusc fața de masă, să arunce câteva farfurii în capul musafirilor, să izbucnească apoi într-un râs sfâșietor de nebunesc și dureros în fața chipurilor înmărmurite ale mamei, al lui Liljan, al prințesei și al Elizei, să mânjească cu maioneză mutra bărboasă a directorului școlii, generalul Próchwa, și să fugă, să fugă, să fugă – dar unde? Lumea era prea mică pentru o asemenea fugă. Nu putea să fugă, din păcate, decât în abisul metafizic închis pentru totdeauna. Intrările erau astupate acolo cu dopuri zdravene: abrutizarea tipic militară, lipsa de educație, lipsa de precizie a noțiunilor și, ei bine, și Murti Bing, acest mare demistificator al tuturor lucrurilor. Supapa de siguranță nu funcționa – acea supapă reprezentată cândva pentru omenire de toate religiile lumii – acele nebunii programate pentru cea mai mare parte a oamenilor din zilele noastre, care protejează întreaga omenire și o ajută să nu crape în vidul imensității universului, să nu se volatilizeze într-o groază sălbatică în spațiul interstelar. Încă o clipă și și-ar fi adus planul la îndeplinire. Dar cu un ultim efort de conștiință își stăpâni pornirea de furie, chiar la suprafața mușchilor care tremurau sub învelișul satinat al pielii. „Nu, asta va fi pentru Lizka, unica mea iubire.“ Îi sacrifica ei totul. Cât de înfricoșătoare era iubirea pe care o simțea pentru ea (ideală și senzuală în același timp, la puterea cea mai înaltă, a n-a!) Îl salvase de un act „metafizic“ idiot (ha! ha!).
Se ridicară de la masă după discursurile îngrozitoare ale lui Sturfan, Próchwa și Michalski. O, – nu era bine, deloc nu era bine! Și undeva, într-o cămăruță a inimii lui umflate de o iubire extraordinară, pe cale să se transforme în ură, germina un mic sentiment de satisfacție, de fericire micuță, un sentiment mititel, mititeluț și auxiliar (ah, la dracu’!) – să-și mai dea puțin drumul și totul o va îneca pe Eliza ca un gudron lipicios și o dată cu ea întreaga lume, care va deveni stupid de plăcută. Și asta era periculos. Dintr-odată avu o tresărire de conștiință normală și în fața lui se materializă cu o claritate aproape ca cea indusă de cocaină o imagine reală. Dar Zypcio simțea că se prăbușise din nou pe scaunul lui, căzând dintr-o altă lume infernală, în care reflexul aceleiași imagini însemna cu totul altceva, își avea sensul său ascuns, cumplit, nedescifrat de nimeni. Oftă adânc. Ședea acolo – alături de el erau mama, mustățile lui Michalski și chipul drag al unui unchi de departe, hanul Murla-Mamzelowicz, cafele și lichioruri. O, – cât de bine este în lumea obișnuită! De ce nu puteau să plece decât abia mâine? Niște hârtii nu fuseseră gata la timp la administrația regională și ștampiluța aia idioată decidea totul. Poate că toată această poveste nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi putut să plece imediat, acum, după masă direct la gară.
Realitatea – iată un cuvânt mare! – poate chiar cel mai mare. Din păcate, Zypcio încă nu o văzuse cu ochii lui obișnuiți, pentru că aceia se întorseseră, iată, chiar acum, de față cu toți oaspeții, mamele, surorile, soțiile – (era adevărat! – era chiar soția lui, soția lui proprie – dene- cre-zut!), afundându-se în hăurile interzise ale monstruozității lăuntrice, acolo unde domnește adevărata libertate și unde animalul supra-sublimat își comite toate crimele imaginare și face să se reverse cupa nedreptăților acestei lumi. Vai și amar însă dacă încordarea prea mare a centrilor și a ganglionilor permite reflexului nervos să ajungă până la periferie și să inerveze mușchii inerți. Atunci urmează strigătul, crima, cămașa de forță și, până la urmă, vacarmul metafizic înăbușit al eului, care sfâșie măruntaiele cu durerea infernală a vieții unice irosite. Urletul viscerelor sfârtecate de suferința infernală a smulgerii fenomenelor din implacabilitatea lumii parcă se auzea pe o rază de câțiva kilometri de jur împrejur. Iar aici nimic: oaspeții beau cafea și sorbeau lichior și la fel și ea, în această lume obișnuită. Să o atragă în acest vârtej și acolo să și-o însușească. Dar cum? Ochii lui priveau acum în adâncurile creierului, unde se desfășura truda monstruoasă a catapultării eului în infinit, fără artă, fără știință, fără religie, fără filozofie și fără nici un fel de artificii, chiar în viață, aici, în micul salon al ofițerilor de la clubul regimentului 15 de ulani, de pe strada Widok nr. 6. Nu va mai vedea niciodată ochii aceștia obișnuiți ai lui Zypcio. Orologiul destinului, care huruia în capul lui, depășise în sfârșit micuța linie roșie de atenționare: Keep clear – danger 1, nu atingeți – înaltă tensiune, Vorsicht!2 Mergem! – Uf, în sfârșit! Cel mai rău este să aștepți nebunia. Ea în sine nu este chiar așa de înfricoșătoare – este nebunie și prin aceasta o mare ușurare. Abisul se căscase – privea în el. Și continua să se caște tot mai mare în fața lui, ca o femelă desfrânată și nerușinată și îl ispitea, îl ispitea cumplit.
Dintr-odată Tengier începu să cânte la pian – beat ca noaptea și plin de cocaină până la refuz. Genezyp simți că îi plesnise ceva pe dinăuntru – dar nu era decât o mică membrană acoperită cu mucozitățile dezgustătoare ale sentimentelor copilărești de odinioară. Dacă ar fi plesnit acum totul, toate stăvilarele și toate robinetele, poate că ar fi fost salvat. Dar fusese numai și numai acea mică membrană. Se refugie în closet și izbucni într-un plâns sec, fără lacrimi – cel mai rău – auzind de departe sunetele muzicii lui Tengier, care parcă se revărsau în măruntaiele universului. Urmă apoi o pace bruscă – totul se retrase, dar nu de tot. Monstrul metafizic al auto-desfătării stătea la pândă în el, gata să sară. Când se întoarse în salon, muzica încetase să mai aibă efect asupra lui. Ultimul drog, producție a genialului devorator și expectorator din abisurile de pe alte tărâmuri care de abia acum prindea viață, încetase să mai aibă efect. Cumplit lucru. Avalanșa se desprinsese și pornise, însă era încă liniște, ca înainte de furtună.
Sună telefonul. Li se anunța că se eliberase o cameră la hotel. Așadar, se puteau duce la acest „Splendid“ mult visat (nu se știe de cine). Acolo se afla de o veșnicie locul destinat pentru această infernală noapte a nunții în numele lui Murti Bing – acolo urma să se oficieze sacrificiul. „Chinezii vor înțelege asta cândva“ – își spuse Zypcio, în timp ce își punea mantaua militară și își încingea spada. Își repetase după aceea uimit acel gând, neputând să-și dea seama cum de îi venise atunci în minte.
Lumea de departe devenea pustie – rămânea numai Eliza, unicul mijloc de cunoaștere a esenței acestui mister, pe care i-l ascunseseră cu pălăvrăgeala lor cei trei în noaptea aceea de la sihăstria din pădure. Mergeau încet pe străzile aproape pustii ale sărmanei capitale provinciale. „Vocea trecutului“ nu-i chema „de sub porticuri, din ganguri sau din bastioane“. Trompetul din turn vesti cu un sunet mort, fără ecou, miezul nopții. Hotelul „Splendid“ apăru strălucind cu toate luminile sale în pustiul întunecos al caselor, în care parcă stătea la pândă o molimă. Da, chiar era o molimă – învățătura blestemată a lui Murti Bing, care pregătea mecanizarea asexuată prin violență – pentru că nu ați vrut s-o faceți de bună voie„vous autres – polonais“3. Genezyp simțea că niciodată, niciodată nu va reuși să-i vină de hac Elizei dacă nu „va începe“ ea sau în cel mai rău (?) caz dacă nu-i spune el ceva în acest sens. În acel moment, îi era absolut străină și îndepărtată, despărțită parcă de el prin zidul impenetrabil al propriei lui șovăieli. Îi împărtăși și ei acest gând în cuvinte obișnuite, așa cum ar fi făcut-o cel mai oarecare ofițeraș și soț cu o fată normală de acum două sute de ani.
– Știi, îmi ești ciudat de străină în acest moment: este ca și când ți-aș vedea numai învelișul, un fel de automat care se preface că ești tu, dar nu ești tu. În acest moment îmi pari total inaccesibilă. Oare nu am să reușesc niciodată să te cuceresc?
Râse tare auzind discordanța dintre cuvinte și ceea ce se „producea“ atunci în lăuntrul lui. Eliza răspunse cât se poate de calmă:
– Nu te enerva și nu te teme de nimic. Procedează cu mine așa cum ai face cu o fată de stradă căreia iai dat 30 de zloți. Sunt a ta din creștet până în vârful unghiilor de la picioare. Încă nu știi ce fel de picioare am: sunt atât de frumoase că și eu sunt îndrăgostită de ele. Vreau să mă topesc în dragoste. Așa poruncește maestrul nostru. Am să-ți spun adevărul: în mine nu mai există nimic altceva, în afară de această credință și dragostea pentru tine. Uneori am mustrări de conștiință că te-am făcut să te atașezi atât de puternic de mine, care sunt încarnarea vidului. Dar prin mine vei deveni cineva în acest cumplit mic cimitir al lumilor în care singura lumină aprinsă este cea a învățăturii noastre. Trebuie să te eliberezi de tine însuți…
Se lipi de el cu tot trupul, moleșit și topit de dorința din ce în ce mai puternică. Inaccesibilitatea dispăru: în Genezyp se dezlănțui animalul obișnuit. Îi era nespus de recunoscător pentru asta. O trase repede, aproape leșinată, spre hotel.
Zypcio o iubea infernal pe Eliza în timp ce îi scotea paltonul care mirosea a cimbru de Australia. Ar fi făcut totul pentru ea, dar niciodată, niciodată nu ar fi renunțat la corpul ei. Îl zgândărea o curiozitate satanică – era a doua femeie din viața lui. După câteva acțiuni preliminare devenise soția lui, soția lui adevărată – ce comod, ce confortabil! – i se dăruise în modul cel mai normal din lume și totul porni pe calea normală (așa se părea – din păcate, numai părea) a unei vieți casnice ideale, în sensul perfecțiunii. Avusese loc chiar și un mic viol formal, care îi dăduse Elizei posibilitatea să treacă de la starea de fată la cea de femeie, fără prea multe dificultăți, cel puțin de ordin psihic.
Dar iată că dintr-odată, la următoarea încercare de satisfacere a plăcerilor permise legal (ce simplism! ce simplism!) se petrecu ceva nemaipomenit: – „quelque chose de vraiment insamovite àla manière polonaise“4 – după cum se exprima Lebac. Pielea de satin a lui Zypcio, mușchii lui superbi și chipul lui tânăr, à la Rudolf Valentino, bestializat de satisfacerea dorinței, se transformau, la amintirea plăcerii de-abia trăite, nedesăvârșite din cauza repeziciunii cu care se petrecuseră evenimentele, în ceva ce depășea orice idee putuse avea Eliza despre dragoste, în general. Nu știa că este chiar așa. Totul dobândea dimensiuni gigantice, supra-umane, neînțelese – aproape metafizice. Stând culcată alături de el, cunoscu cea mai profundă excitare numai privind la chipul lui. Își dori imediat același lucru din nou, dar cu el, cu el în ea, imediat, pentru că altfel se va întâmpla ceva cumplit. Fără asta nu se poate trăi. Zypcio, întins gol și fără vlagă în brațele ei splendide, în frumusețea ei inaccesibilă, chinuitoare până la nebunie cu „inexpugnabilitatea“ ei, se transformase brusc pentru ea într-un semizeu, în ceva inexprimabil, care depășea orice posibilități, în ceva – ah – numai să dureze mereu așa, nici o clipă fără asta – este unicul lucru – fără asta e numai moarte – să-i ia naiba și pe Kocmoluchowicz, și statul, și pe Murti Bing, Unitatea Dualistă (ca atare, și China, transformarea socială și războiul, numai să fie acolo EL și ceea ce făcea el să dureze la nesfârșit! Aceasta este unitatea dualistă în ea însăși fără nici un fel de simboluri idioate, aceasta și nu aiurelile lui Lambdon Tygier – aceasta este unica realitate autentică. Și el care o înnebunea în așa hal, Zypcio acesta atât de drag! Eliza gemea de o fericire aproape monstruoasă. Sărmana de ea nu știa că virilitatea masculină are anumite limite – era prea bine educată și, în plus, se păzise cu cea mai mare strășnicie de orice inițiere. Trăise în propriul său vid – acum acest vid plesnise și îi arătase care este esența fenomenelor vieții neînțelese până atunci: sfâșierea printr-o plăcere extraordinară a interiorului corpului plin de nesaț, provocată de el, băiatul-animal unic, adorat, preafrumos. Ce mai poate fi dincolo de asta? Urla în lăuntrul ei o bestie nesățioasă după astfel de clipe – căci dincolo de ele nu era, nu putea să fie nimic – aceasta era culmea tuturor culmilor. Chiar de la prima atingere a tainicului val de plăcere (nu știa de unde apăruse acesta), fundalul delicat al mângâierilor diafane de dinainte, sărmana Eliza se îmbolnăvise brusc de nimfomanie acută. Astfel de lucruri se întâmplă și acum soarta îl lovise tocmai pe sărmanul Zypcio, care atârna deasupra ultimei falii: dincolo de aceasta era numai eul puțind a descompunere (oribile cuvinte!), hăul sălbăticirii complete a personalității și nebunia obișnuită.
Și dintr-odată totul începu din nou, dar cu o putere și o furie atât de infernale, încât și Zypcio simți cu totul altceva decât trăise vreodată cu prințesa – etc., etc. Și lui i se părea, la fel ca și ei, că dincolo de aceasta nu mai este nimic. Lumea dispăruse. Nu mai era decât această unică încăpere de la hotelul „Splendid“, un sistem izolat, antrenat, nu se știe de ce, în câmpul de acțiune al unor forțe infernale, emanând din corpurile lor, împletite cu spiritele lor într-o singură masă de nebunie vie, bipersonală, ca unitatea lui Murti Bing, învecinată cu dorința de moarte de dragul vieții, ceva contradictoriu în sine, inexprimabil. Eliza avea acea intuiție diabolică (a ieșit curând la iveală) a tot ceea ce este stricat – înflorise într-o singură oră din acea noapte, ca floarea de agavă, făcuse implozie, ca o grenadă cu o uria- șă încărcătură de voluptate potențială. Păreau să trăiască amândoi în acea clipă ca pentru milioane de oameni, fără să înțeleagă profunzimea metafizică a acelor lucruri, mistuiți de flacăra unei dorințe animalice ca de pe altă lume de a se contopi într-o singură ființă incomprehensibilă. Era un proces invers față de diviziunea primară a celulelor – numai că aici acest lucru nu se putea realiza cu adevărat – era o tortură asimptotică la infinit, un viol (la limită) a legii fundamentale a existenței, în virtutea căreia indivizii sunt separați unul de altul precum numerele transfinite5 ale lui Cantor, ca acele alef6-uri ebraice diabolice până la C, continuum-ul, poate chiar și mai departe, în infinitul infinit până la infinitate și așa mai departe și mai departe. (Funcții transfinite nu există și nu pot să existe: a dorit să le inventeze răposatul Tumor Creierovici7, dar și-a frânt gâtul, adică mai degrabă și-a răsucit căpățâna.)
Cât de fermecător de frumoasă devenise Eliza în dezlănțuirea ei! Tot ceea ce fusese sfânt, distant și inaccesibil în expresia ei (ochii, gura și mișcările) devenise bestial, fără a-și pierde nimic din sacralitatea de mai înainte – așa ar fi putut arăta un înger bestializat brusc. Tot ceea ce i se păruse lui Zypcio rece, înălțător, intangibil de frumos, se aprinsese acum de focul mistuitor al corpului – nu mai era cel al unei statui, ci corpul real cu toate nerușinările lui, cu parfumurile ba chiar și cu (ah!) scârboșeniile lui. Tocmai în aceasta constă farmecul diabolic al erotismului: un astfel de înger (pur și simplu!), cu un chip frumos ca un nor luminat de reflexul crepusculului pe cerul vioriu al serii, poate avea asemenea picioare, niște coapse atât de zvelte, minunate, din carne vie și asemenea scârboșenii care, fără a înceta să fie ceea ce sunt, devin în același timp un miracol de neînțeles. În aceasta constă forța diabolică a acestor lucruri și însuși caracterul inefabil al voluptății misterioase pe care o generează – o voluptate rea, disperată și chiar sumbră, ca tot ceea ce este prea profund. Și, cu toate acestea, există oare înjosire mai cumplită pentru un bărbat decât actul sexual? Mai de mult, când acesta era un mijloc de relaxare bestială a luptătorilor după bătălie, ca un moment de odihnă însoțit de sentimentul de superioritate al învingătorului împotriva sclavei lui, mai putea fi îndurat. Dar astăzi – o! – astăzi era cumplit! Cu totul altceva este problema copiilor și a familiei, deși și aceasta s-a schimbat fundamental: masculul abrutizat și îndobitocit de astăzi nu este echivalentului capului familiei de altă dată. Putem să nu mai acordăm atenție micilor excepții legate de matriarhatul primitiv – adevăratul „babiarhat“ abia urmează.
Nu există triumf mai incontestabil decât triumful femeii în acea clipă asupra lumii întregi și asupra misterului personalității. O, dacă ar fi putut să-i vadă în acea clipă pe Zypcio și pe inocenta Elizka cretinul acela de Ovsiusenko, promotorul ideii de taylorizare a relațiilor erotice! Ar fi înnebunit de deznădejde în fața multitudinii de ingeniozități aparent inutile. La un moment dat, Genezyp se zvârcoli, de parcă l-ar fi mușcat un scorpion. Acum trebuie să se îndestuleze pentru toate clipele și locurile ratate – nu va cuprinde infinitul, dar trebuie să se întâmple aici ceva care să-l înlocuiască. Pentru că nimic nu există cu adevărat, în afară de această încăpere, de Eliza și de frumusețea ei invincibilă. Nu se gândea la nimic, dar în el se producea ceva monstruos. Avea în fața lui toate sensurile tainice ale visurilor de demult, în acest pat de hotel. Viața de după aceasta nu exista – viitorul era un cuvânt mort fără conținut. Familia, cunoscuții, Kocmoluchowicz, Polonia și războiul fără speranță care o amenința – ce erau toate acestea în comparație cu posibilitatea de a înghiți lumea și pe el însuși într-o singură doză a unei fapte nebunești și aceasta fără nici o trudă și fără nici un efort! Doar să-și dea drumul – restul va veni de la sine. Meandrele vineții ale unei spirale infinite sfredeleau parcă în centrul ființei lui, care era în același timp punctul central al întregului univers, în timp ce se uita în ochii soției sale, întorși cu susul în jos în extazul dement al voluptății, ochi nevinovați, dar acum atât de străini, aparținând unui animal angelic – nu era soția lui, nici iubita, ci un ciudat idol animal, întruchiparea întregii fragilități a tot ceea ce există, a trecerii timpului neprețuit, lucrul cel mai de preț dintre toate. Și totul era real! Ha! Cum să crezi în așa ceva, cum să ții în loc flacăra fugară a miracolului suprem, cum să faci din această ceață atât de volatilă încât dispărea mereu, dar dureros de otrăvitoare prin ireversibilitatea clipei insesizabile, măcar o bucățică de veșnicie, solidificată în labele tari și noduroase ale voinței? Și totul în zadar!
Ce fuseseră așadar visurile despre micile monstruozități din timpul mesei de nuntă? Niște mici prostii. Abia acum, eul uman, format în el cu atât anevoință de-a lungul a milioane de generații, începea să miște, să tremure, să fornăie, să țâșnească, să spargă, să sfărâme, plesnind într-o explozie lentă și dureroasă, dizolvându-se în vidul fără fund, unde rânjea moartea pură. Vedea în fața lui gâtul tresărind într-un spasm – alb, mlădios, ispititor și simplu sub mâinile înnebunite formele preafrumoase, veșnic perfecte ale emisferelor din partea opusă a corpului încordat ca un arc. Le despică violent și se afundă cu toată ființa în întruchiparea voluptății, care parcă nu avea un sediu precis, căci cuprindea toate cercurile infernului pământesc, și ale adevăratului Cer al Neantului, nicicând accesibil în timpul existenței. Dar nu putea să moară. N-o iubea în acel moment – mai curând o ura cu o forță de neconceput pentru rațiune. De ce? Pentru durerea de a se simți anihilat de viu, pentru că nu putea fi concomitent ea însăși și el însuși și pentru acea plăcere cumplită și insuportabilă, din care participarea ei făcea un mister diabolic, pentru că tot ce va face nu va putea niciodată s-o distrugă, nu va învinge această frumusețe insuportabilă. Arterele și tendoanele se rupeau în el, oasele și mușchii se răsuceau, iar în creier nu mai rămăsese decât răcnetul monstruos, ucigaș și arzător al extazului în fața Neantului Existenței. Dădu drumul feselor și își înfipse mâinile în acel gât care îl umplea de ură. Ochii Elizei ieșiră din orbite și deveniră astfel încă și mai frumoși. Nu se apăra, se afunda și ea în extazul suprem. Durerea se contopea în ea cu voluptatea și moartea cu viața veșnică în preamărirea Misterului Universului care se lumina. Suspină adânc, dar oftatul nu mai ieși viu din ea. Trupul ei fremăta în convulsiile morții, oferind cumplitului învingător îndestularea supremă – știa că o distrusese – fusese ultima scânteie de conștiință înainte să se stingă. Genezyp înnebunise definitiv, irevocabil. Adormi așa, cu cadavrul în îmbrățișarea lui, fără să mai înțeleagă nimic din ceea ce este pământean. Oare fusese o crimă? Probabil că nu, deoarece în acea clipă cumplită Zypcio nu era conștient de faptul că ia viața cuiva. O iubise pe Eliza în felul lui, voise să se unească pe vecie cu ea. 

Note
1 Atenție, pericol (în limba engleză în original).
2 Atenție, pericol (în limba germană în original).
3 Voi ăștia, polonezii (în limba franceză în original).
4 Ceva cu adevărat nemaipomenit, în maniera poloneză (insamovite = pol. niesamowity; în limba franceză în original).
5 Numerele transfinite sunt numere infinite în sensul că sunt mai mari decât toate numerele infinite, fără a fi în mod obligatoriu absolut infinite. Termenul a fost inventat de matematicianul Georg Cantor.
6 În teoria mulțimilor, numerele alef sunt secvențe de numere utilizate pentru a reprezenta dimensiunea mulțimilor infinite și sunt notate cu simbolul primei litere din alfabetul ebraic, alef.
7 Aluzie la o piesă de teatru a lui Witkiewicz, intitulată Tumor Mózgowicz (în trad. aprox. Tumor Creierovici, 1920).