publicistica despre ceea ce poate fi
încadrat într-un registru pozitiv
nu este, cel puţin pentru România,
foarte uşor de făcut. Între explicaţiile care pot
susţine o asemenea apreciere, cea care pare
cea mai accesibilă trimite chiar la esenţa acestei
(mici? mari? exagerate?) probleme: nu poţi scrie
de bine, pentru că nu prea ai – chipurile! – despre
ce să scrii în felul acesta. Adevărul factual este,
desigur, altul – dar obişnuinţa de a ne feri
de veştile bune, de a nu le vedea sau chiar
de a le îngropa într-un cor de indignări şi
încruntări sînt atît de adînc înrădăcinate
încît, dar pînă la un punct numai, o asemenea
„explicaţie” poate fi invocată. Ce facem însă
atunci cînd asemenea veşti bune există? Cum
procedăm – ca să reiau o întrebare faimoasă
inventată sub umbrela unui brand care părea la
un moment dat că este el însuşi o (po)veste de
bine, dar care şi-a consumat în ultimul deceniu
într-un ritm accelerat creditul moral? Putem
proceda cum am indicat mai sus –pariem pe
„ignore”. Dar, dacă o facem, nu pariem oare
împotriva noastră? Pentru că există şi opţiunea
de a vedea şi de a încerca să privim mai atenţi.
Chiar dacă, accept, să vezi ceea ce e bine este, în
sine, un travaliu destul de dificil, mai cu
seamă cînd obişnuinţele de consum sunt setate
cu precădere pe „modul mic-apocaliptic şi cîtmai-
mult-isteric”.
Iată, mai jos, un exerciţiu în acest sens –
cu argumentele factuale de rigoare. Mai întîi, să
notez că acest exerciţiu pleacă de la premisa –
în care se poate detecta un ADN democratic,
în sensul unei opţiuni pentru democraţia autentică,
liberală – că „privirea celuilalt”, în mod aparte,
cînd este exercitată cu bună-credinţă şi cu
competenţă, nu sărăceşte pe acela către care este
ea îndreptată, ci adesea îl îmbogăţeşte. Pare,
sunt de acord, prea general spus, dar iată o
ilustrare care dă concreteţe acestui gînd de
principiu: ne-am putea lamenta în legătură cu
situaţia în care, în lume, în Vestul (academic mai
ales) nu ar exista oameni care ştiu – calm, cu
rigoare şi competenţă – despre România (fie ea,
istoric vorbind, modernă sau contemporană),
dar ce facem dacă aceştia chiar există? Cum
procedăm? Pentru că ei chiar există! Şi nu sînt
deloc puţini.
Şi mai concret: de zeci de ani (de fapt de
aproape jumătate de secol – 45 de ani, mai exact),
există „Societatea pentru Studii Româneşti” (The
Society for Romanian Studies – acronim:
SRS). Foarte pe scurt (şi, totodată, citînd
dintr-un document oficial al acestei organizaţii):
„Înfiinţată în 1973 în Statele Unite, Societatea
pentru Studii Româneşti (The Society for Romanian
Studies – society4romanianstudies.org)
este o asociaţie interdisciplinară care a ajuns să
domine cîmpul studiilor româneşti pe plan
internaţional. Societatea reuneşte cercetători,
studenţi, practicieni şi oficiali guvernamentali
interesaţi de istoria, politica, sociologia, antropologia,
economia, geografia, lingvistica şi cultura românească.
În rîndurile sale se află un număr
mare de membri şi colaboratori care lucrează în
diverse universităţi din România şi Republica
Moldova şi din străinătate“.
în alte cuvinte care prind măcar puţin
din dimensiunea strategică şi diplomatică
(în sensul, desigur, al unei diplomaţii
culturale) a acestei structuri importante: SRS
reprezintă o foarte generoasă „umbrelă” academică
şi de networking pe care o are la dispoziţie
România. Pe care o are şi pe care, din trei în
trei ani în ultimul deceniu, are ocazia să o studieze
în detaliu, în multele sale modalităţi în care se
prezintă, în cadrul unor conferinţe publice la
care există paneluri impresionante. Pe de altă
parte, se ştie despre SRS şi din „cîmpul editorial”,
pentru că, sub umbrela acestei instituţii, în
parteneriat cu una dintre marile case editoriale
de la noi, Polirom, există, de cîţiva ani, o colecţie
intitulată „Studii Româneşti”. Aici au fost publicate
cîteva titluri importante care survolează şi/sau
care adîncesc teme fierbinţi ale istoriei recente
a României: două lucrări despre problematica
extremismului românesc din perioada interbelică;
una despre geneza culturii române – despre
instituţii ale scrisului şi despre cum s-a dezvoltat
tematica identităţii naţionale; una despre cultura
şi poliţia secretă în comunism; în fine, încă o
lucrare, antologie (editată şi coordonată de Diana
Vance şi Lavinia Stan – cea care actualmente,
îndeplineşte şi funcţia de preşedinte al SRS)
despre liniile de forţă – politice, sociale, culturale,
mediatice ale României postcomuniste.
În legătură cu seria de conferinţe – la care,
cum spuneam, se văd foarte bine polivalenţa şi
potenţialul impresionant de networking şi
competenţă ale acestei organizaţii –, să spunem,
pe scurt, că anul acesta, peste puţin timp, între
26 şi 30 iunie, la Bucureşti se va consuma cea mai
proaspătă ediţie. Tema generală a acestei conferinţe
este, marcând, totodată, şi Centenarul Marii
Uniri, „#România 100: Privind către viitor din
trecut”. În date: peste 430 (da: patru sute treizeci!)
de participanţi care vor reprezenta 27 de ţări;
peste 270 de cercetători şi studenţi de top din
România; 56 de cercetători şi studenţi din
SUA, 21 din Marea Britanie, 13 din Germania,
11 din Ungaria, 9 din Canada, cîte 6 din Irlanda
şi Franţa, 5 din Italia, 4 din Republica Moldova.
De asemenea, vor fi cercetători şi studenţi din
Bulgaria, Danemarca, Austria, Olanda, Turcia,
Belgia, Serbia, Rusia, Grecia, Suedia, Slovenia,
Spania, Georgia, Australia, Spania, China, Japonia,
Taiwan. Teritoriile academice pe care le acoperă,
pentru această conferinţă, reprezentanţii acestei
impresionante infrastructuri intelectuale sunt
următoarele: ştiinţe umaniste, ştiinţe sociale –
detaliat: ştiinţa politică, istorie, literatură,
economie, sociologie, antropologie, mass-media,
studii de drept. Peste 330 dintre participanţi sînt
profesori universitari, cercetători afiliaţi, arhivişti,
bibliotecari; mulţi dintre aceştia sunt străini,
dar interesaţi profund de România şi cu competenţe
validate deja în acest sens. Cine aruncă fie şi
numai o privire peste programul detaliat al acestui
eveniment va putea observa că, ideologic, diversitatea
celor implicaţi este remarcabilă; că, în privinţa
cuprinderii tematice şi cronologice ale aspectelor
care ţin de istoria României, iarăşi avem o ofertă
foarte bogată; că există o proporţie echilibrată
între numele grele ale studiilor despre România
din mediile academice vestice (veţi găsi la paneluri,
bunăoară, nume precum Dennis Deletant sau
Dragoş Paul Aligică) şi cei care, tineri încă, vin
puternic din urmă, interesaţi de tematici care
privesc ţara noastră.
avem, deci, lîngă noi sau în faţa
noastră, (şi) veşti bune. Una dintre
ele a fost, scurtissim, povestită mai
sus. Aşadar: nu ne ferim de ele, le semnalăm (ceea
ce am încercat să fac mai sus). Şi, mai departe?
Cum procedăm? Mai ales în cazul celor care
scriu/vorbesc/gîndesc despre România, deşi nu
sînt români. Alegem să credem că acela care se
află la distanţă este un „străin” ignorant , că
nu ştie despre noi (fiindcă nu poate să ştie şi
pentru că nici nu are cum să ne ştie, pentru că
nu e de aici)? Sau, cum spune englezul cu o formulă
care circulă tot mai des şi la noi, „îi facem credit”
şi acceptăm că, mai ales dacă e făcut cu bună-
credinţă, exerciţiul distanţei – chiar şi cînd este
practicat în raport cu istoria noastră (politică,
socială, culturală) – poate fi fertil, pilduitor,
profitabil? Alegem să clamăm monopolul explica-
ţiilor despre ce sîntem şi despre ce ne închipuim
că sîntem sau ne deschidem şi acceptăm că, poate,
celălalt ne îmbogăţeşte?
