En literair Anmeldelse (O recenzie literară)
a apărut în 1846 şi reprezintă cel de-al doilea volum
de critică literară al lui Søren Kierkegaard. Plănuind
să devină preot şi să se lase de scris, considera că
trebuie să îşi încheie opera cu o amplă recenzie,
aşa cum şi-o începuse cu peste şapte ani mai înainte.
Atunci, debutase cu volumul Din hârtiile unuia
încă viu (Af en endnu Levendes Papirer), o necruţătoare
critică a unui roman de Hans Christian Andersen,
iar O recenzie literară reprezintă un răspuns
peste ani. Şi de această dată, reproşurilor aduse
romanticilor mânaţi de „stări de spirit
întâmplătoare“ le corespunde elogiul realismului
ordonat de „concepţia de viaţă“ a autorului,
considerată suprema limpezire a înţelegerii
desprinse de propriul context biografic şi de
subiectivism. În plus, însă, perspectiva religiozităţii
e mult mai conturată.
Nuvela recenzată, Două epoci (To Tidsaldre),
apăruse în toamna lui 1845. Aparţinea unei autoare
daneze de succes: Thomasine Christine Gyllembourg-
Ehrensvärd (1773-1856), reprezentantă a începuturilor
realismului danez. Conformându-se unei uzanţe
a epocii, aceasta nu îşi semna scrierile cu propriul
nume. După ce publicase, anonim, în 1828 o nuvelă
cu titlul Poveste de toată ziua (En Hverdagshistorie),
a continuat să semneze cu pseudonimul „Autorul
Poveştii de toată ziua“, referindu-se la sine ca şi
cum ar fi fost un bărbat. Nuvelele îi erau publicate
de către fiul ei, influentul critic literar, estetician
şi dramaturg Johan Ludvig Heiberg (1791-1860),
care semna în calitate de editor. Identitatea autoarei
era totuşi cunoscută contemporanilor, inclusiv lui
Kierkegaard, convenţia fiind însă respectată de
toată lumea.
Thomasine Gyllembourg, care începuse
să publice abia la vârsta de 56 de ani, ştia să îmbine
descrierea şi reflecţia, zugrăvind cu delicateţe
şi ironie scene de viaţă familială din mediul
burghez, centrate mai ales asupra personajelor
feminine, şi caracterizând prin descrierea câte
unui detaliu o întreagă epocă. Reuşise astfel să
creeze o viziune de ansamblu asupra zbuciumatului
timp al vieţii sale, epoca modernizării daneze.
Cele Două epoci la care se referă nuvela recenzată
de Kierkegaard sunt vremea Revoluţiei Franceze
şi „epoca prezentă“, anii patruzeci ai secolului
XIX. Punerea lor în contrast, prin descrierea a
două poveşti de dragoste oarecum similare, dar
cu o evoluţie determinată de epoca fiecăreia,
vădeşte atât experienţa scriitoarei cât şi exerciţiul
filozofiei istoriei.
Pentru Kierkegaard, autoreflexivitatea
autoarei, care cugetase, în text, asupra propriei
nuvele şi a epocilor trăite de ea, e un bun prilej de
a aduce în discuţie propria sa viziune asupra artei
şi mai ales asupra timpului său, în tradiţia romantică
a „criticii criticii“ ca o infinită continuare a
operei de artă. Pe lângă aspectele clasice ale oricărei
recenzii (introducere, rezumatul acţiunii, concepţia
estetică a nuvelei şi caracterizarea personajelor),
O recenzie literară reia teme majore ale gândirii
kierkegaardiene: convingerea, realitatea, concepţia
de viaţă, stările de spirit, „cerinţa timpului“,
interioritatea. Kierkegaard citeşte aşadar nuvela
în cheia acestor categorii pe care le dezvoltase
anterior. Lor li se adaugă problematica deciziei,
perspectiva etică, estetică şi religioasă, dar şi perechi
dialectice: pasiunea şi reflecţia, realitatea şi idealitatea,
entuziasmul şi invidia, interioritatea şi nivelarea,
individul şi mulţimea, vorbirea, tăcerea şi pălăvrăgeala.
Descrierea sinelui aflat în conflict cu structurile
sociale, a suferinţelor celui care se alege pe sine,
a îngrijorării, dar şi a posibilităţii unor relaţii
autentice cu semenii, care să nu ducă la pierderea
individualităţii, oferă cititorului întâlnirea cu unele
concepte care aveau să influenţeze gândirea lui
Martin Heidegger, Karl Jaspers, Martin Buber,
Theodor W. Adorno şi Ludwig Wittgenstein.
Epoca revoluţiei e, în opinia lui Kierkegaard,
caracterizată de interioritatea pasiunii şi de
entuziasm, „epoca prezentă“ fiind, dimpotrivă,
lipsită de pasiune, inactivă şi concentrată doar
asupra reflecţiei speculative, ceea ce o face sufocantă
şi nivelatoare. În partea sa conclusivă, în bună
măsură independentă de nuvelă, recenzia culminează
într-o viziune profetic-apocaliptică asupra efectelor
nivelării diagnosticate la contemporani.
Pasajul despre public ca abstracţiune
caracteristică pentru modernitate (care poate fi
citit acum, în traducere, în România literară) e
până la un punct de sorginte romantică. Publicul
ca personaj grobian şi insensibil, invariabil inconstant,
fusese deseori ironizat de autori germani precum
Ludwig Tieck sau Joseph von Eichendorff, însă şi
de estetul elitist danez Johan Ludvig Heiberg, faţă
de care Kierkegaard oscila între admiraţie şi enervare.
Pe de altă parte însă, descrierea publicului e
influenţată de faimoasele atacuri din 1846 ale revistei
satirice Corsaren (Corsarul ), la care Kierkegaard
face aluzie când pomeneşte de „câinele publicului“.
Datorită satirizării sale (chiar de el provocate) în
această revistă condusă de modernistul liberal
Meïr Aron Goldschmidt (1819-1887), Kierkegaard
avea să ajungă chiar de râsul oamenilor de pe stradă.
Pe de altă parte însă, tocmai acestor atacuri li se
datorează răzgândirea lui Kierkegaard, care nu a
mai renunţat la scrisul propriei opere, ci l-a continuat
într-o nouă formă, mult mai auto-referenţială şi
apologetică şi cu un mai puternic accent pe înţelegerea
creştinismului. Astfel, O recenzie literară nu e doar
un document de critică literară şi de înţelegere
sociologică a modernizării, ci şi conturarea unui
important moment de cotitură din opera lui Søren
Kierkegaard.
