Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Spre Europa de Marina Constantinescu


Cultura teatrală s-a format ani şi ani la rînd în România datorită Radio-ului. Pe aceste unde, ascultătorii trăiau mirajul fenomenului, fascinaţia unor voci, îşi imaginau chipul actorilor, felul în care se naşte un spectacol de teatru radiofonic. Mai înainte de orice, actorii însemnau un glas, un timbru, o inflexiune anume, un ton grav sau, dimpotrivă, plin de spirit ludic. Toţi marii noştri actori îşi au vocile fonotecate la Radio, care, astfel, deţine realmente o comoară. Ani de zile, actorii, în ciuda prejudecăţilor noastre, s-au sculat dimineaţa devreme, la ora 8 începeau înregistrările pentru ca la 10 să fie la repetiţii, fiecare pe la teatrul său. S-a creat o tradiţie în acest fel, o datorie morală pe care artiştii au înţeles să o respecte pentru că, în fond, fiecare trăise fascinaţia ascultătorului obişnuit şi, de ce nu, teatrul la microfon fusese microbul care-i contaminase să aleagă această profesiune. Ce mister extraordinar se năştea în liniştea şi intimitatea serilor şi nopţilor cînd personaje importante ale dramaturgiei erau aduse în casa fiecăruia dintre noi de glasuri minunate! După '89 a intervenit, şi în acest tip de contact, o schimbare: au apărut nenumărate alte tentaţii, s-au înfiinţat multe alte posturi de radio, comerciale, oferta s-a diversificat, e drept, nu şi cea culturală. S-au mai pierdut ascultători pe acest drum, nu însă şi cei mai fideli. Aceştia au fost recompensaţi în Stagiunea 2000-2001 cu cîte un spectacol pe lună, aş spune, o adevărată performanţă. Aş numi, printre cele mai importante realizări, Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Dan Puican, cu Ştefan Iordache în rolul titular, Ţăndărică în ţara basmelor de Lena Constante, regia Vasile Manta, cu Alexandrina Halic în rolul principal, premiera absolută cu textul Inundaţia de Teodor Mazilu cu Emilia Popescu şi Dan Condurache, Pianul de D.R. Popescu în regia Nicoletei Toia, Cercul de Iacoban, o piesă nominalizată la concursul "Cea mai bună piesă românească" al UNITER-ului, realizată de Dan Puican. Programul este intens, variat, există încă o dinamică la teatrul radiofonic susţinută de cîţiva profesionişti. Asta nu înseamnă că lucrurile merg strună, că nu s-ar putea cerne mai sever numele autorilor, că n-ar trebui vizate şi acele spectacole cu nume de prim rang: autori, regizori, actori. Strategia acestui departament a neglijat sistematic mărirea contractelor pentru actorii care muncesc în continuare pentru nişte sume absolut modice. Acesta este un motiv important din cauza căruia destui refuză, în ultimul timp, colaborarea. Pierderea este a radio-ului, care îşi diluează consistenţa valorică a repertoriului şi a pieselor care să rămînă în fonoteca de aur. Pierderea este şi a ascultătorilor, fără nici o vină, care îşi au în acest gen de spectacole un reper, o formă, dacă nu singura, de conectare la fenomenul teatral, care nu ajunge la ei decît pe această cale. La urma urmelor, teatrul radiofonic rămîne acel spaţiu în care cuvîntul este preţuit şi cultivat, în care limba este ocrotită şi conservată, conform normelor. În Franţa, în Anglia există în continuare un cult pentru acest gen de teatru, care îţi intră în casă şi în suflet, transformîndu-ţi spaţiul vital într-unul magic.


Cît priveşte Televiziunea naţională, singurul post producător de spectacole, teleplay-uri denumite mai recent, stagiunea este egală cu un zero absolut. Nu s-a realizat nici măcar o singură piesă deşi cerere există din partea telespectatorilor. Mai mult, a funcţionat sub semnul unui paradox: neavînd producţie te gîndeşti că a scăzut interesul pieţei şi nu are rost să o alimentezi cu ceva ce ar zace pe tarabe. Realitatea este exact la 180o. Telespectatorii aşteaptă şi urmăresc spectacolul de teatru la televiziune, lucru ştiut de instituţie, care toată stagiunea, a difuzat lunea, marţea, pe 1 sau pe 2, aproape sistematic la miezul nopţii, producţii mai vechi sau mai noi, reluate aproape cu un soi de disperare. Lipsa producţiilor de teatru la televiziune este un semn grav, o direcţie inacceptabilă şi amendabilă, iar situaţia acestei ultime stagiuni încheiate, nici un spectacol, este un fapt fără precedent, bizar, nefondat decît pe dezinteres şi dispreţ faţă de artă. Primii care au suferit, presupun, de această orientare luminată, inteligentă, plină de substanţă a Canalului 1 al Televiziunii publice au fost slujbaşii Departamentului Teatru al aceleiaşi instituţii. Se pare însă, că în ultima vreme adie o boare care să întreţină flacăra speranţei iubitorilor de teatru, pe micul ecran, deopotrivă producători şi telespectatori. Deşi eroarea din stagiunea trecută este impardonabilă, să nu uităm totuşi că directorul televiziunii este regizor de teatru, iar timpul pierdut este greu recuperabil, cred cu încăpăţînare că mai există acei profesionişti în televiziune care mai ştiu că rolul esenţial al celei mai influente verigi a mass-media este acela de formator al gustului public, creator al unui tip de rafinament fundamental pentru o societate civilizată şi europeană, rafinament care este, deocamdată, pe cale de dispariţie. Se pare că s-a optat ca drumul României să fie îndreptat spre Europa. Deci, spre normalitate. Cei care se ocupă de destinele culturii noastre sînt obligaţi, moral şi profesional, să fie călăuzele unor itinerarii pe care le descoperim, din păcate, abia la începutul secolului XXI. Mulţi dintre ei dau semne că au ceva dificultăţi în a înţelege ceea ce este evident şi atît de transparent. Gesturi, decizii, prea multe gafe, prea multe persoane cu o mentalitate datată, angrenată şi uzată în alt sistem de gîndire, deţin frîiele puterii culturale în acest timp dinamic, grabnic mişcătoriu, suplu şi modern (dacă nu chiar postmodern). Mulţi dintre ei uită că teatrul, de pildă, a făcut de multe încă cea mai eficientă propagandă pentru imaginea României. N-am să uit niciodată cum la Avignon, un artist parizian important mă atingea şi încerca să înfiripeze un dialog doar pentru că veneam din ţara lui Andrei Şerban, pe care astăzi, aici, doar o mînă de oameni îl mai preţuieşte necondiţionat. Valoarea este mai presus de regimuri politice şi de culorile pe care le au. Omagiul şi reverenţa noastră trebuie să se manifeste nu întru folosul unui individ sau grup, ci în acela profund şi esenţial al societăţii. În Europa spre care tindem ne aflăm, de mult, în primul rînd datorită valorilor, al culturii, indiferent de ce cred şi vor muritorii, contemporanii noştri.