Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Inedit:
Spre „Ţara fetelor“ de Maria Banuş


Cu apariţia volumului Sub camuflaj, Cartea Românească, 1978, Maria Banuş făcea publică existenţa unui Jurnal, din care selecta, deocamdată, fragmente privitoare la perioada 1943-44. Fără să furnizeze amănunte, poeta lăsa a se înţelege că numărul caietelor tixite de însemnări zilnice acoperă un răstimp mult mai întins. Prin bunăvoinţa fiilor, Petre şi Tudor Banuş, am putut cerceta parte din arhiva rămasă în manuscris, inclusiv Jurnalul, a cărui anvergură întrece aşteptările. Iniţiativa însemărilor zilnice coincide aproximativ cu debutul în „Bilete de papagal” (1928); un florilegiu din aceste pagini a fost oferit cititorilor „României literare” (nr. 46) la 19 nov. 2003, când se împlineau 75 de ani de la publicarea primei poezii, sub auspiciile lui Tudor Arghezi. Prospectăm mai departe Jurnalul pentru a reproduce alte pagini inedite, de astă dată legate de intrarea în cercul revistei „Azi”, unde Maria Banuş este imediat remarcată, chiar înainte de a oferi publicului versurile de o prospeţime izbitoare grupate în Ţara fetelor (1937). Timbrul liric original, substanţa inconfundabilă veneau din filtrarea rafinată a unor trăiri furtunoase – încredinţate Jurnalului când tandru, când mânios – de trecut, cu exaltări, cu deziluzii, în contul asumării dificilului proces al „educaţiei sentimentale”. (Geo Şerban)

20 Sept(embrie) 1932

Ce-o să se întâmple între mine şi S. ?

De ce m-am întors să-i dau întâlnire pe marţi ? Când ne-am despărţit era crispat tot şi cu ochi ficşi, rătăciţi; dorinţă de posesiune, groază de despărţire? Artificiu sau numai artificiu nu poate să fie. S. nu e omul dramelor înscenate. C-o fi punând puţină cochetărie în atitudinea de disperată resemnare pe care-o are faţă de mine, e altă socoteală. Asta nu mă interesează. Şi chiar dacă observ, îmi place: nu detest ceea ce-i cizelat. Din contra. De aceea privesc cu atâta dispreţ dezordinea mea amorfă. Nu ştiu şi nu pot să sap canale prin care să mă strecor, irigaţie fertilă şi raţională ca un câmp lombardez. Sunt Bărăgan românesc cu berze şi bălegar.



24 Sept(embrie) 1932

Nu m-am gândit la începutul cunoştinţii noastre că S. m-ar putea interesa vreodată. Atitudinea lui, amestec de efuziune şi de rezervă ( mai mult decât rezervă, răceală tăioasă ), discret împletite, neutraliza în mine o inpresie prea puternică.

Prima oară în Cişmigiu: citirea articolului lui Philippide despre poeziile mele, răsfoirea jurnalului meu de acum 3-4 ani, mâinile lui uşoare scuzându-se parcă de locul pe care-l ocupă în lume, mersul ţeapăn şi neatent, ochii albaştri, modeşti, de copil îmbătrânit de necazuri, cu naivul lor scepticism.

Primul val cald de simpatie avut pentru el, când mi-a povestit cu vorbe simple, aşezate, întâmplarea aceea. Într-o vară fusese musafirul unui pictor cunoscut, în Ardeal. În grădină era un loc de tenis. S-a apropiat, să privească şi el jocul celor doi băieţi ai pictorului, flăcăi oacheşi, înalţi şi blonzi. S-a năruit în el ceva. S-a simţit slab şi netrebnic cu viaţa lui chinuită, pierdută în şcoli, biblioteci şi birouri. Pentru o bucăţică de pâine. Un nod în gât, tinereţea irosită. Întins pe chaise longue, n-a putut vorbi cu nimeni în după masa aceea.

În caetul ăsta, nu fac sau nu vreau să fac literatură. N-am simplificat, n-am gradat, n-am pus accente în povestea scurtă a unui chin omenesc. Cuvinte cenuşii, opace, umplând în deşert hârtia. Mi-a rămas însă glasul, înfiorător, monoton. De unde să fi putut găsi eu, care n-am cunoscut mulţi oameni şi n-am pipăit multe dureri, vorba care deschide brusc un zâmbet sau care netezeşte măcar un hohot, binişor, ca un pămătuf mătăsos de pene. Am tăcut. Era o stradă lată, întunecoasă, care ne ducea de la Cişmigiu spre chei.

...........

Leit-motiv: „Maria Banuş, Maria Banuş !“

- De ce nu-mi spui Marioara, ce poate fi mai simplu ?

- Marioara, Marioara Banuş...

Cînd îmi repetă numele i se topeşte în gură o bomboană răcoritoare de mentă.

La despărţire îmi spune că mi-ar scrie, dar nu poate,îi e frică.

- Frică, de ce ? ( Rotunjesc naiv ochii )

- De ceea ce ar fi prea mult în scrisoare.

- Între oameni fără prejudecăţi, nimic nu e prea mult cînd e sincer gândit sau simţit. (Femeile, femeile, cu raţiunea lor de gimnast antrenat; vreţi o tumbă, poftim o tumbă)

Rămas bun şi strângere de mână care reliefează brusc, luminos, caracterul întrevederii: prima întâlnire.

Rămasă singură, ce-a fost izbucnirea aceea de râs mefistofelic ?

Mergeam repede, mestecând cârcei de iederă, rupte de pe garduri şi râdeam.

În pat am adormit moleşită la gândul idilei neaşteptate. Il y en a du charme.

.....

După o lună, în care timp eu am fost la Viena şi el la Mangalia, m-am dus la redacţie cu o recenzie. (Se referea la Horoscop de I.Peltz, a şi apărut imediat – n.ed., G.Ş.)

L-am regăsit străin, închis, rece, ca un melc îndărătnic. I-a plăcut recenzia, mi-a cerut poezii.

Data următoare m-a aşteptat pe stradă. Întârziasem. Mi-a spus că are un rendez-vous urgent cu Boureanu. Minţea. S-a plimbat cu mine până seara târziu. ( Episod comic: jucăria pe care o cumpărasem pentru băieţelul lui Herta a trebuit s-o las la Binuţa. Mutra de capră mirată a mamei vitrege. Explicaţia mea confuză. Tatăl, d.K: „las’ c-o punem noi bine, pe dulap“.Capul motociclistului ieşind din hârtia ruptă, trebuie să fie plin de praf. Motorul se odihneşte. O jucărie stupidă ).

De reţinut, din plimbarea pe străzi întortochiate, mirarea mea mustrătoare că nu mi-a scris; scuza lui, mărturisire: a scris trei scrisori, pe care le-a rupt, a vrut o dată să vie la mine, s-a oprit în faţa casei şi n-a intrat, s-a dus la un cinema, a văzut de trei ori un film dar nu ştie ce film (sunt sigură că ştie). S-a hotărât să nu mă mai vadă, da, să nu mă mai vadă niciodată. Ultima dată când m-a văzut, i se păruse că-s supărată...

- Nu, pe dumneata nu eram supărată. Pe mine, da. Credeam că-ţi par un bun material de experienţă. Pui acid, ce se întâmplă ? Spui o vorbă drăguţă, ce ochi face ? Nu sunt novice în astfel de chestiuni. Am avut şi eu victimele mele. (Ca să fiu sinceră, niciodată prea interesante). Dar ştii, farmacistul nu se lasă să-i dai medicamentul pe care-l amestecă pentru altul.

Protestări vehemente din partea lui. Accent sincer : „Experienţele le fac întotdeauna pe mine, necruţător. Şi trag toate amarele lor consecinţe“. (Aluzie la prematura căsătorie). Urmară interminabile discuţiuni sentimentale. Cuvinte calde, înmanşonate, învăluite. Eu, douche ecossaise, circumspecţie şi exaltare. De fapt, începeam să fiu prinsă în joc.

Fu fixată viitoarea întâlnire la Parcul Carol („Dar te asigur, n-o fac din recunoştinţă, din obligaţie sau mai ştiu eu ce. E din simplă simpatie “ = Răspuns la delicatele lui ezitări ).

Toate discuţiile notate aici, recunosc, cu gura plină şi cu mâna pe inimă, că sunt de un comic neîntrecut; subiect de sketch sentimentalo-vodevilistic. În ciuda tuturor consideraţiilor astea, ţin să le iau încă în serios ( dacă n-am să le aflu false) E un om de care nu poţi râde.

În oboseala cu care vorbeşte de viaţă (cam exagerat : „şi ce-i dacă mă sfărâmă maşina !“) e un pustiu tragic.

Şi, la urma urmelor, ca să nu muşc cu dispreţul meu nerod pe cineva, nu-i cer să nu facă prostii. Să le facă, cât de mari. Dar să fie conştient. Mi-e de ajuns. În tăcere îl ghicesc critic, ca şi pe mine. În jurnalul lui (mi se pare că şi-l scrie) desigur că S. m-a analizat, m-a disecat cu mai multă cruzime decât am făcut-o eu. Dar de privit mă priveşte cu ochi umezi, parc-ar vedea în faţa lui înflorirea unei chiparoase. Ştiu că nu e (totuşi) mai puţin sincer, în acel moment.



25 Septembrie

Duminecă; sunt singură acasă, linişte pisicească, linişte de labă ce-atârnă pe marginea canapelei, îndoită în somn. Câteva muşte închise în căptuşeala ferestrii îmi fac semn: „Ei, soro, nu ne deschizi? De cînd batem! “S-aştepte, s-aştepte moartea sufocantă: în H. de Montherlant, pasaj scurt, am sesizat dureroasa moarte a muştelor. Ce sunt ele de vină dacă li s-a făcut reputaţia că mor idilic în ceaslov (Creangă), comic în supă (vezi toată seria humoriştilor) şi oportun între două palme contra pleznite (vezi la vecin, în luna August).

- Cine-a zis că n-ai haz? Nu vezi se clatină şi pereţii de râs. şi ţie autoare – uite-te în oglindă – ţi s-a scurtat nasul cu un centimetru, de bucurie.

De fapt, nu compătimesc muştele. Nici de interesat nu mă interesează. M-a dus condeiul. Voiam să continui povestirea prieteniei mele cu S. Paralel cu scrisul, gândul: fum, fum şi deşertăciune! Pierdere de timp, examenul pe care-l ai de dat.

Să risipim petale de trandafiri roşii, aşa de calde că marmura treptelor albe învie, să ridicăm cupa de argint bătut cu foi de lotus, să bem în cinstea vrăjitoarei cu plete răsvrătite: Tinereţea!

Las’ să tocească Dida dacă-i proastă şi n-are altceva mai bun de făcut.

Amân puţin povestea...

...............

La Nini. În casa pătrată, vopsită roşcat cu intrarea înnăbuşită de glicină. Ora 7 seara. Bâjbâi prin sufrageria întunecoasă. Nu e acasă decât Bebe. (viitorul poet Paul Păun, fratele colegei Nini – n.ed., G.Ş.). Mă trage uşurel, cu gestul lui familiar, de afecţiune distrată, parcă l-aş fi surprins departe, departe, între gheţari, unde nu credea să-l găsească nimeni, dar ştia că eu o să vin. Primeşte ofranda cu indiferenţă zîmbitoare. Pe canapeaua demodată de pluş (cînd am să scriu istoria spetezei ei cu oglindă şi fotografii, a ceaiului cu covrigi, a logaritmelor, a Rapsodiei Ungare? ) s-a făcut întuneric. Mi-s dragi liniile estompate.

Ghem pe divan, îi urmăresc, cu ochi iuţi, trăsăturile tăiate riguros între pete negre de umbră.Care e el? Solitarul, chinuitul, poseurul, răzvrătitul, ironicul, băiatul de 17 ani cu gură doritoare de fetiţă, (gura lui Nini), nas mare, ochi rotunzi cu gene prea lungi, păr de boem, cămaşe cu guler răsfrânt. Zigoto şi Christos: calvarul râsului întortochiat.

- „Marioara, mâinile tale, cinci minute or să fie ale mele. Marioara, mi-e dor de tine când te văd“.

Obrazul aproape: ochi, ochi. Scutur capul.

- „Bebe, ce-i cu prăjiturile alea de pe masă?“

Mâncăm prăjituri de casă, cu marmeladă. Îmi linge un deget care s-a murdărit. Vreau să-mi citească din poeziile lui. Nu, n-are putere să vocifereze şi altfel nu se pot citi.

- „Tu nu găseşti că untul e cam iute?“

Ora plecării. [...]

..........

Am visat azi după masă că-l sărutam pe S. Dar nu era chiar un sărut. Îmi treceam uşor, abia atingându-l, buzele mele de-a lungul buzelor lui. Îmi dădeam seama că păcatul e mare fiindcă nu-l sărut. Dacă l-aş fi sărutat, n-ar fi fost nimic. Dar nu-l sărutam. Căutam să-l pipăi cu buzele.

...........

Am fost în noaptea de sâmbătă spre duminecă la un surprise la Jeana R.

Citisem în timpul zilei aşa că eram obosită. Mi se lipeau ochii, înnăbuşeam căscături. Pe deasupra, vechea iritare contra lui S., care mă urmărea de câteva zile. Îmi înţepeniseră fălcile, zâmbind: tânăra fată bine dispusă. Rumegam diferite planuri tactice de luptă pentru viitor, o scrisoare poate ca să rup obsesia care devenea insuportabilă. Chiar cu preţul unei umiliri. M-am hotărât: îi scriu la birou. Respirai uşurată, din plin. Partenerul, bleg şi libidinos, mă apucă mai strâns, crezând că mă ocup de el.

Je m’en fiche de vous, tous. Bine că am luat o decizie. Ceva mai înviorată, dansai mai departe. Marcel B. îmi făcea curte. „Sunt ca o pisică, cu ochi ştrengari, care spun mai mult decât trebuie“, etc.etc...

Vorbesc cu Gică L. la al treilea sandwitch.

- De fapt, nu sunt lacomă.

- Dar de drept ?

El e, şi de fapt şi de drept, un clapon care se visează păun.

Colac peste pupăză. Mă apucă subit o formidabilă gelozie pe L. care de un ceas bun se sărută, în grădină, cu o fată. La urma urmelor, nu are nici o obligaţie de fidelitate faţă de mine. Camaraderia, fie ea şi camaraderie sensuală, nu leagă. Totuşi, mă îmboldiră urât, imagini retrospective: stupiditate biologică sau poate un principiu de bază, fundamentul exclusivităţii şi selecţiunii sexuale? (Ha, ha, ha! Altceva n-ai găsit? – 6 Oct.)

Răcoarea străzii între 4 şi 5 dimineaţa căzu ca un duş rece. În piaţă mai erau luminile aprinse. Se descărcau lăzi, se cărau coşuri în tăcere. Impresie penibilă. Contrastul cu piaţa animată, mai mult decât sgomotoasă, din timpul zilei, dă tăcerii şi mişcărilor o culoare somnambulică. Mi-am adus aminte. La 14 ani, comisesem nişte versuri: „O aiurire scurtă/ Mă rătăceşte-n colţuri/ Şi iarăşi e tăcere/ ca-n casa unor muţi“.

Azi, duminecă dimineaţă, conferinţă experimentală la T. Naţional. I.M. Sadoveanu: aceeaşi veche prestanţă şi debit verbal nesecat. [...]



27 Sept(embrie). Marţi

Aştept. Nu pot învăţa mai nimic. Aştept ora 5. Dacă nu vine, cum am să pot suporta nesiguranţa: e într-adevăr plecat sau a luat hotărârea de a nu mă mai vedea ?

N-are importanţă ce am să-i spun, numai să vie ! Anna zice: „toate fetele sunt la fel şi tu eşti ca ele“. Are dreptate.

Cântă o flaşnetă. Asta mai îmi lipsea. Dimineaţa lăcrimez pentru flaşnetă, după masa aştept pe cineva care n-o să vie. Anacronic.

Seara.

Nu a venit. L-am aşteptat pe aleea lată cu copaci roşcaţi. Pe drum numărasem literele firmelor: vine, nu vine, vine, nu vine. şi n-a venit. Umilită, înfuriată, rănită, nedumerită, aştept cel mai mic semn de viaţă de la el.

E-n Bucureşti. Mi-a spus-o Ph. care e coleg de birou cu el. L-a văzut chiar azi, l-a văzut chiar azi. Şi pe mine n-a vrut să mă vadă. Cel puţin dacă nu i-aş fi scris. Când mă gândesc mult mi se pare că înnebunesc.

Îmi tremurau picioarele, mă treceau sudorile. N-aş fi crezut că un lucru aşa de mic mă poate aduce în halul în care eram. M-am târât până la Dida. M-am întins pe pat. Am urlat puţin, dar puţin. Mama ei era alături, putea să audă. Fetele m-au consolat, fără interes. Odată ce nu s-a întâmplat nimic, unde e sarea care dă gust picant întâmplării ? Nu ştiu ce să fac cu sufletul meu. Doamne, Doamne. Mi-am cumpărat Biblia. Am citit câţiva psalmi. (C’est chic, n’est-ce pas ?). Doamne, fă să se întâmple ceva, să-i treacă lui S. criza de indiferenţă. Nu-ţi cer să ne bagi la amândoi minţile în cap. Ce să fac cu ele în cap ?

Viaţă goală; examen, examen.

?? EXAMEN...!!



28 Septembrie

Vreau să scriu o nuvelă. Trebuie să scriu o nuvelă. M-au sfătuit şi S. şi Ph. Dar am groază de inevitabilul noviciat autobiografic, mascat : lui Ionel îi spune Georgică şi Lenuţei îi spune Irina. Altfel eşti tu şi el, pe care l-ai văzut ieri pe stradă, şi celălalt căruia i-ai scris o scrisoare. E jenant şi antiartistic. Ah ! o bucată forte, care să scapere de viaţă, de umor şi de tragic. Ceea ce mă indispune mai ales e că trebuie să-mi iau eroii numai din mediul studenţesc sau şcolăresc, singurele pe care le cunosc, în oarecare măsură. Ar trebui să jur că de nu-s mulţumită cu ceea ce scriu, să nu dau la tipar.

(În continuare, câteva pagini schiţează un aproximativ subiect de nuvelă, dar sunt toate anulate prin bare transversale – n.ed., G.Ş.)

În viaţa mea n-am să scriu ceva pe tema asta. Parc-ar fi din ultimele romane pentru bucătărese ale lui Cezar Petrescu. Până n-am să mă pot confunda cu eroii, suind din treaptă în treaptă scara monumentală şi albă a unei acţiuni simple şi omeneşti, mă las păgubaşă de proză obiectivă.

Ca ne va pas, ca ne va plus.

Tăcere, tăcere şi iar tăcere.

Toată capacitatea mea de ură, pasiune, furie, spirit de harţă subtil-amoroasă să trebuie să le diluiez, fugind de patru ori pe zi la cutia de scrisori, să întreb oracolul florilor ca Gretchen, să-mi muşc gândurile ca Ugolino, care... Dar ce-mi pasă mie de Ugolino !

R. spune că şi-o fată poate urmări cu dragostea ei (nu e cazul!) pe un băiat tot aşa de uşor cum o face acesta! Un sofist R. ăsta. Nici una din demonstraţiile lui nu e valabilă în practică.

Pot să mă duc să-l aştept când vine sau când pleacă de la Sab. Pr.? Şi când asta, după ce marţi, ieri...

Ah, cum îl urăsc uneori, cum aş vrea să-l fac să sufere, să sufere e puţin zis, să zgârie zidurile, să nu poată să plângă cum nu pot eu şi să-şi vâre degetele-n ochi, şi ochii să-i fie ca nişte gropi. S-aştepte zi şi noapte într-un colţ şi cea pe care o aşteaptă să nu vie niciodată. Şi cea care nu vine să fiu eu.

Nici nu se putea închipui o răzbunare mai vulgară, mai hidoasă fiindcă e secreţiunea neputinţei, mai departe de ceea ce îi doresc în realitate. Sunt sigură că l-aş ierta cum se iartă un bebe care a furat o bucăţică de ciocolată. Numai odată să-l pot vedea, să-mi explice.

Vineri îl văd pe Ph. Poate aflu ceva. De nu, îi telefonez sâmbătă dimineaţa. Pretext; cărţile pe care mi le-a făgăduit, poate să mi le dea? Ştiu că pretextul e aşa de inconsistent că nu poate înşela pe nimeni. Dar altfel ce să-i spun? Şi dacă nici atunci? A, nu, nu, îmi îngheaţă măduva în oase. Trebuie să-l aud spunând: „ Nu mă mai gândesc la tine“ sau „ Mai mă gândesc la tine“! Trebuie! !... [...]



1 Octombrie

Ieri, la 7 seara, pe o bancă în squarul de lângă Tribunal, am privit cum se aprind luminile, am ascultat strigătele uniforme ale copiilor, am aşteptat deţinuţii, să văd cum îi încarcă în autobuz. Lângă mine R(ichi) se gândea la Bach.

O femee, care n-avea distinct şi remarcabil decât feminitatea, şedea lângă noi pe bancă. Atât, şedea pe bancă; avea maxilare cam proeminente. M-am gândit ce puţin lucru înseamnă pentru mine: femeea care şade.

Curând nu mai m-am gândit la nimic. Aveam o sută de ani şi uitasem tot. În craniul moale, un praf albicios se depunea alene, ca făina de cretă şi picioarele îmi creşteau din pământ, şi intrau în mine, legându-mă de ele cu o atingere dulce.

Ar fi trebuit să rămân. Acolo, în squarul odihnitor şi insipid, unde-o fetiţă ţipa în întuneric că vrea un joc original. Până dimineaţa. Să nu-ntrebe nimeni de mine, şi eu să nu-ntreb de nimeni.

O, de-aş putea fi un golan, cu ghete scâlciate, în squarul de la Tribunal.

În fiecare zi îmi scuip sufletul ca o bucată de flegmă. (Adăugat, la 6 Oct.: L-aş scuipa pentru totdeauna)

La lumânările aprinse de mama mare pentru Roş-Haşana (5692 – 5693), în odaia semi-întunecată, unde bătrânica avea să murmure rugăciunea străveche, servilă, a femeii ce-şi trece mâinile peste ochi cu acelaş gest ritual ca acum trei veacuri, am citit cu voce tare, asvârlind silabele, Oraison du soir.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara