Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Spălătoria de cadavre de Mircea Mihăieş


După cum bine se ştie, noi, românii, nu prea excelăm la capitolul onoare. Datul după corcoduş, întorsul ca la Ploieşti, făcutul pe niznaiul, obrazul gros, ascunderea capului între urechi sunt câteva din armele noastre favorite, acolo unde puţină fermitate ar rezolva problemele. "Nu te lega dacă nu te doare capul", "Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala", "Capul plecat sabia nu-l taie" şi alte, multe, proverbe din aceeaşi categorie a neimplicării indică un psihic colectiv spăimos. Cum naiba om fi ieşit aşa fricoşi, când genele noastre pleznesc de decebali şi traiani? Când ne-am moleşit în halul ăsta, de ne calcă în picioare cine şi cum vrea?

Orice piticanie bâlbâită, orice prostănac cu ifose, orice escroc bun de gură ajunge să facă în România carieră, fără să-i spună cineva câteva vorbe de la obraz. Aici prosperă mai ales nesimţiţii, deşuchiaţii, ticăloşii, bestiile şi căzăturile morale. Există o incredibilă fascinaţie a românului faţă de nulităţi, farsori şi otrepe. La orice competiţie, în orice concurs pentru un post public, în nouă din zece cazuri câştigă incompetentul, slugarnicul şi licheaua. Juna generaţie a deprins într-o clipită dincotro bate vântul şi se comportă în consecinţă. Că bătrânii sunt conformişti, tremurând în faţa celui mai prost dintre şefi e, poate, de înţeles: asta i-a învăţat comunismul, asta fac. Dar când vezi inşi care, la douăzeci de ani, se comportă de parc-ar avea în spate decenii de mizerie bolşevică, îţi cam vine să laşi, a lehamite, totul baltă şi să-ţi vezi de propriile-ţi interese. Adică să devii un român ca la carte: obedient, tremurător, mereu cu musca pe căciulă.

Gaşca ivită din pulpana lui Iliescu a speculat cu brio aceste caracteristici. Ultimii patru ani au arătat de ce suntem în stare în materie de rea-credinţă, încăpăţânare prostească, lipsă de inspiraţie, laşitate. Am fost încălecaţi, ni s-a pus zăbala, ni s-au dat, până la sânge, pinteni, şi continuăm să fremătăm fericiţi din coadă, mândri că nu mai există pe lumea asta conducători ca ai noştri. Când, în momente bine alese, îl vedem pe câte unul din împilatori în cătuşe, tresărim uluiţi, de parcă nu inconştienţa noastră i-ar fi trimis în parlament, în guvern sau pe la primării. Atrocităţile există doar la televizor. În viaţa de fiecare zi, orice român e un înger.

Or, într-o lume îngerească n-ai de ce să te revolţi. E responsabil Păunescu pentru moartea unor tineri la Ploieşti? O fi, dar ăsta nu e un motiv să nu-l votăm pentru parlament. Nu mai ţine în Oltenia, nici o problemă: îl ascundem pe la mineri în Valea Jiului, şi gata controversa! Figurează Vadim pe listele internaţionale cu xenofobii, anti-semiţii şi demagogii de mare calibru? Ei şi? Băiatu� e tare-n clanţă, le-o zice ca la carte, aşa că, haideţi cu grăbire la urne! Mai ales că, în ultima clipă, până şi suspiciunea c-ar fi colaborat cu Securitatea a căzut. Martor ne e dom� Onişoru, istoricul clar-văzător propus într-o zi chioară de-o voce de liberal. Pentru funcţionarul-şef de la CNSAS, zecile de discuţii defăimătoare cu colonei şi generalii de securitate n-au nici o valoare: omul nu posedă angajament, prin urmare e virginitatea însăşi!

Andrei Pleşu, urmat îndeaproape de Mircea Dinescu, şi-au dat demisia dintr-o instituţie care devenise principalul bazin de spălare a cadavrelor Securităţii. Din punctul de vedere al onoarei suferinde a Românilor, am trăit o zi luminoasă. Din punctul de vedere al puţinului pe care CNSAS-ul îl putea face, e o zi de doliu. E drept, prin plecarea lor se vede limpede în ce măsură chioreala din România e trans-partinică. Dacă până şi reprezentantul ungurimii, etnia batjocorită de Vadim cum n-a batjocorit-o nimeni, l-a văzut nevinovat, e clar că nu mai e nimic de făcut. Poate nu întâmplător, acel domn are un nume cât se poate de potrvit: "Csendes" înseamnă, în maghiară, "Tăcut". Nu vom uita acest nume. Şi nici demagogia partidului cu pretenţii europene, dar cu mize levantine, care l-a trimis alături de incomparabilii Pleşu, Dinescu şi Patapievici.

De-acum, soarta CNSAS-ului n-ar mai trebui să ne privească deloc. Că se desfiinţează sau nu, că va da sau nu la iveală mari ticăloşii e irelevant. Ca într-un blestem, ea a devenit ceea ce voia dintotdeauna Năstase să fie: o instituţie a unui grup de neputincioşi, plătiţi pentru "a linge dosare". Foarte bine! Dacă aşa vor fi mai fericiţi românii, nu ne opunem. Dar asta nu înseamnă că, sub ochii noştri, nu se dezvoltă o nouă poliţie politică. E vorba de oameni care deşi nu sunt securişti (iar unii probabil n-au fost), se comportă într-un stil care-i califică pentru cea mai simplă definiţie - una pe care s-o priceapă şi Onişoru - a poliţiei politice.

Dl Ion Mircea Paşcu, ministrul apărării lui Năstase, aspiră pentru un loc, meritat cu vârf şi îndesat, în lista oficialilor care terfelesc ideea de democraţie. N-am aflat nici până în ziua de azi de ce dl Paşcu n-a primit, în 1990, viză de intrare în Statele Unite. Poate vom afla când la conducerea CNSAS va ajunge vreunul din generalii în rezervă ai Securităţii, gen Marin Neagoe, intens mediatizaţi (oare de ce?) în această perioadă. Oricum, e o poveste veche, probabil extrem de plictisitoare în raport cu activităţile din ultimii cincisprezece ani ale d-lui Paşcu. Omul care şi-a plimbat familia pe-o navă de război nu se va lăsa intimidat de nişte amărâţi de jurnalişti!

Violenţele verbale ale lui Paşcu sunt atât de grosolane, încât nici apropiaţii săi cei mai nesimţiţi n-o pot da la întors. Felul în care încearcă unii dintre ei să-l apere e cel puţin naiv: problema nu e că Paşcu personal se va apuca să hăcuie jurnaliştii. Nimeni n-a spus aşa ceva. Problema e că în partidul domniei sale sunt destule brute gata să intre în acţiune la un semnal al şefului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Brutalităţile, bădărănia, mitocănia deşănţate au ajuns armele favorite ale multora dintre pesedeii din provincie tocmai pentru că se ştiu apăraţi de omul forte al regimului. Te pui cu armata?! Păi, dacă trebuie, te pui şi cu armata, mai ales când unele dintre căpeteniile sale fac pe faţă politica partidului aflat la putere.

Aici e marea bubă a societăţii româneşti: pesedeii vor fi măturaţi de la putere, dar rădăcinile lor, adânc înfipte în societatea românească, vor rămâne pe loc. Ei se află pretutindeni: în serviciile secrete (unde ofiţerii angajaţi după 1990 au chipul şi asemănarea celor de dinainte: cursurile de la Băneasa au fost şi sunt adevărate şedinţe de îndoctrinare naţionalistă), în armată, unde vechii şi incompetenţii ofiţeri de pe vremea lui Ceauşescu, ajunşi astăzi colonei şi generali, ştiu că într-o armată competitivă, de nivel mondial, ei n-ar avea ce căuta - pentru că expertiza lor e legată de ştiulete, ciorchinele de strugure, mustăţile sfeclei şi bulbii de cartofi -, în instituţiile publice, deversând de milogi obişnuiţi să aştepte bacşişuri de la buget.

în halul în care a ajuns, cu o populaţie demoralizată şi cu o clasă politică hoaţă şi escroacă, în România gesturile de onoare nu mai au nici o semnificaţie. Mă aflu în admiraţia lui Andrei Pleşu şi a lui Mircea Dinescu, dar în acest moment plecarea lor e aproape un abandon. Chiar dac-ar fi continuat să fie învinşi la vot, le rămânea şansa condeiului şi a vocii proprii, a conferinţelor de presă şi-a emisiunilor de televiziune. Din nefericire pentru poporul român, nu-i va regreta nimeni. Dimpotrivă. Echipa se va completa din mers, iar spălătoria de cadavre va lucra cu şi mai mult spor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara