Spectre (2015)
Regia: Sam Mendes; Cu: Daniel
Craig, Christoph Waltz, Léa
Seydoux; Genul filmului: Acţiune,
Aventură, Crimă, Thriller; Durata:
150 minute; Premiera în:
06.11.2015; Produs de: Columbia
Pictures; Distribuit în România
de: Forum Film România.
Sam Mendes este regizorul
a cel puţin două filme
notabile, American Beauty
(1999) şi Revolutionary
Road (2008), dar şi a lui
Skyfall (2012), penultimul
din seria James Bond
care-l are ca protagonist pe
Daniel Craig, celelalte fiind
Quantum of Solace (2008) şi
Casino Royale (2006).
James Bond-ul de ultimă serie
este poate cel mai glossy, mai stylish,
metrosexual din şirul de „bondzi” de
până acum. Astfel că, la un moment
dat, pedanteria glisează în advertising
deschis, cu noi linii vestimentare
pentru bărbaţi (incluzând şi încălţă-
mintea), de la echipamentul sportiv
la cel casual sau de gală, asortate cu
maşinile de lux, un minunat Aston
Martin DB10 ne stă în faţa ochilor,
aviz cumpăratorilor, deşi o maşină
de epocă, un Rolls Royce din 1948,
cu şofer stilat până în vârful urechilor,
îl preia pe Bond dintr-o haltă în ruină
din mijlocul deşertului. De la manieră
la manierism nu este decât un pas
şi Sam Mendes este tentat să îl facă,
nu fără să ne prevină melodios. Dacă
în toate acestea n-ar fi şi o doză de
ironie, filmul ar deveni o uriaşă
reclamă. În film intrăm, nici mai mult
nici mai puţin, cu un clip, pe care
genericul nu-l justifică, unde Bond
apare în calitatea sa de womanizer,
l’homme fatal, în mijlocul unor fantasme
feminine şi a fantomelor diverşilor
agenţi. Abia după aceasta urmează
veritabila scenă de acţiune care prefaţa
şi alte filme din serie, în fapt injecţia
de adrenalină pentru ca spectatorul
să intre în ritmul atletico-alert la
confiniile cu infarctul pe care filmul
îl întreţine. De altfel, spre deosebire
de Skyfall unde Bond îşi arăta partea
vulnerabilă, „emoţională”, umană,
în Quantum of Solace îşi arătase
partea răzbunătoare, de asasin cu
agendă proprie, iar în Casino Royale
partea de gambler, trickster şi om
de lume, tot atâtea perspective asupra
unui masculin la genul superlativ,
aici vedem partea de dandy, un Bond
şic care-şi aranjează manşetele şi
cravata în orice împrejurare, care
apare mereu în alt costum, totul pe
comandă, indiferent de locul unde
se află, chiar şi atunci când aterizează
cu o paraşută pe o stradă din Paris,
continuându-şi zborul cu o deambulaţie
calmă. Spectrul unui trecut nebulos
vine să-l bântuie pe Bond, cu o
mizanscenă oedipiană unde Oberhauser
(Christoph Waltz), fiul tatălui său
adoptiv care a devenit şeful unei
organizaţii secrete, decide să răzbune
pe baza amintirilor din copilărie,
faptul de a fi pierdut o parte din atenţia
părintelui în favoarea intrusului, a
orfanului. Ca şi în episodul anterior,
unde fiul rătăcitor revendica matca,
pe M, interpretată de Judie Dentch,
dispărută din acest ultim episod, şi
aici este vorba de o poveste de familie.
De altfel, nu tocmai fericit, voinţa de
putere a unei eminenţe cenuşii care
intenţionează să controleze printr-un
interpus toate marile servicii secrete
ajunse la un acord în privinţa unei
centralizări a informaţiilor revendică
frustrarea unui enfant terrible care
dorea toată atenţia tatălui, mami
lipsind din peisaj. M este de data
aceasta Ralph Fiennes, care se
împotriveşte dizolvării serviciului
special intitulat 00 ( la care putem
adăuga câte o cifră pentru a-i desemna
pe agenţii aflaţi pe teren) şi implicit
a unei lumi a spionajului de modă
veche, dar tehnologie tot mai nouă,
în care nu doar informaţia contează,
ci şi cine şi cum o instrumentează,
fapt relevat de o filozofie în stil
shakespearian, to kill or not to kill:
that is the question. Cu o morală
pronunţată înainte de lăsarea cortinei,
„not to kill” este alegerea lui 007 la
pachet cu perspectiva conjugală alături
de noua femeie Bond, model francez,
Madeleine Swann (Léa Seydoux),
psiholoagă oxfordiano-sorbonardă
(nu asta veţi reţine!) după un en
passant vieu jeux cu văduva veselă,
Lucia (Monica Bellucci), în decor sobru
sofisticat funerar elegant italian.
Reţeta Bond este un amestec de
Occident şi Orient, mari capitale,
decoruri somptuoase, palate romane,
vile splendide, interioare sufocate de
artă, potrivite pentru reuniuni secrete
unde se discută în mai multe limbi
de circulaţie despre, horribile dictu,
Noua Ordine Globală şi monopolizarea
producţiei de medicamente, precum
şi mici oraşe în deşert, oaze tehnologice
în vechi cratere meteoritice sau,
dimpotrivă, spitale de o severă eleganţă
Corbusier cu baruri deschise veganilor
(Bond nu face parte din acest club
cum o dovedesc whisky-urile maturate
responsabil pe care le bea) şi evident
mult ozon. Orientul nu e mai puţin
luxos, şi Bond traversează hoteluri
decupate parcă din povestirile din O
mie şi una de nopţi, în Tanger, se
urcă în Orient Express călătorind prin
Arabia căpitanului Lawrence, cu o
escală preţ de câteva lichidări într-un
elicopter la o paradă în Mexico
City, carnavalul ocazionat de Día
de los Muertos, însoţit pe stradă de
o superbă chica în mijlocul dansurilor
de schelete ambulante cu măşti de
tigvă etc. Şi toate acestea cu ubicuitatea
tipic bondiană de a schimba meridianele
ca pe sacouri, fără şifonare. Sentimentul
de supralicitare pe care ţi-l dă ultimul
film din seria Bond ţine de un efect
propriu benzii desenate asupra filmului,
acolo unde salturile de la o imagine
la alta nu au cum şi nu solicită să
fie amortizate, într-o tehnică firească
a scurtcircuitului. În film, aceste
trucuri provoacă dincolo de pierderea
verosimilităţii (dar cui îi pasă de ea?)
şi un efect hilar pe care cât de cât
îl mai atenuează ironiile sarcastice,
inteligent obraznice marca Bond.
Ultimul Bond, surpriză, este pudiBond,
scenele erotice sunt amuzante, dacă
nu ridicole. Cât timp pozează, Bond
este remarcabil, umple spaţiul de
strălucire, parcă mereu în aşteptarea
blitzurilor, când acţionează erotic
poza iese prost: Bond placând tandru,
cu tot cu oglinda de care stă rezemată,
pe Lucia - Monica Bellucci, văduvă
planturoasă, blazată şi dornică să
sărbătorească senzual funerariile
soţului detestat. După un caft feroviar
cu un Goliat-asasin profesionist cu
alură de tanc, care distruge tot
mobilierul cu el, revigorat ca prin
minune, Bond se aruncă asupra
domnişoarei Swann cu mişcările
febricitate ale unui adolescent care
se încurcă în nasturi şi şosete, semn
că o bătaie bună, soră cu moartea
chiar, constituie cel mai bun preludiu
pentru masculii Bond. Cu toate acestea,
acţiunea se încheie cu febra dezbrăcării,
cu momentul culminant al seducţiei,
un sărut, după care nani, în cel mai
corect erotic deznodământ burghez
pentru o pasiune invincibilă. Sam
Mendes a reuşit un film care are ceva
dintr-o extravagantă şedinţă foto,
numai că dacă dai la o parte fotoshopul,
din Bond nu mai rămâne decât un
spectru, pe care zâmbetul său superior
îl prefaţează, ce-i drept, cu stil.
