Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Spaţiul care cîntă de Liviu Dănceanu


Pentru unii talentul este a face cu uşurinţă ceva ce pare greu altuia. La Aurelian Octav Popa talentul este un dar ce i s-a înmînat în secret şi pe care îl administrează discret, cu graţie, dar şi ca pe un bun al tuturor. Văzut de departe, talentul lui Aurelian aduce cu o dispoziţie particulară de a reuşi; privit de aproape este neliniştea spiritului în confruntare cu magma sonoră. Un credit graţie căruia poate distruge şi chiar dispreţui ceea ce el însuşi a făcut cîndva, şi pentru a putea-o lua mereu de la capăt. Adesea talentul ascunde un deficit de voinţă, de încrîncenare, zămislind zei cruzi ce devastează sufletele prin care trec. Pentru Aurelian el este spiritul bun, protector, impulsul imponderabil, motorul natural ce pune în mişcare complicata maşinărie a condiţiei de artist. Nu spray paralizant or, dimpotrivă, viagra a infatuării şi parvenitismului, ci flacăra de viaţă şi manifestare a unei iscusinţi speciale, maximum de eficienţă şi putere de expresivitate. La Aurelian talentul nu este celibatar. Îi ţin companie inteligenţa, instinctul şi vocaţia. În absenţa talentului, restituirile sale ar virtualiza impostura, în lipsa inteligenţei, interpretarea sa ar fi sub semnul facilului; atrofierea instinctului ar încuraja epigonismul, iar a vocaţiei snobismul. Nimic din toate acestea: Aurelian rambursează muzica într-o manieră cât se poate de curată şi cinstită, complexă şi deplină, veritabilă şi, nu în ultimul rând, încărcată cu discernământ, mai presus de toane ori mode. Există în versiunile sale interpretative puternice emanaţii de bună-cuviinţă, care îl opresc să facă ceea ce nu ştie, dar şi de isteţime, care îl încurajează să împărtăşească ceea ce ştie. (În definitiv, buna-cuviinţă, ca şi isteţimea sunt averi copioase, iar a pricepe cum să te foloseşti de ele reprezintă una dintre feţele perfecţiunii). Mai există şi un bun-gust prin care solicită fiecărui opus abordat să-şi deconspire propria realitate, înainte de a fi socotit desăvîrşit sau, din contră, precar. Ori un bun-simţ datorită căruia nu se lasă copleşit de vreun sentiment rebel sau de vreo oacheşă idee. Şi totuşi, Aurelian nu este omul care să pună la încolţit sămânţa iluzoriu sănătoasă a aptitudinilor comune. Ca orice mare artist, el inculcă aluatului interpretării ingrediente de tipul imprevizibilităţii şi insolitului, capabile să personalizeze şi să personifice alternativele sale restitutive. Totul se petrece atât de firesc încât ai impresia că această natură pe care Dumnezeu a pus mâna din belşug este un obicei, aşa cum obiceiul, la rândul lui, este o a doua natură. La urma urmei, Aurelian exersează o nesfârşită combinaţie şi repetare a unor legi esenţiale, punând masca vizibilului pe invizibil, corectând aparenţa prin transparenţă. Aproape tot ceea ce atinge devine muzică. Aşa se face că nu numai clarinetul său clădeşte turnuri de sunete desăvârşite, ce scrutează orizonturi stilistice clare, senine, dar însuşi întreg spaţiul înconjurător ia forma unei piramide ce sună şi răsună, se muzicalizează, pulsând între nodurile şi ventrele unor frecvenţe miraculoase. Am văzut de curând un film întocmit de Aurelian, având ca punct de plecare câteva poeme plastice ale lui Corneliu Vasilescu şi am avut senzaţia că întregul eşafodaj imagistic era condamnat să cânte, intrând într-un fericit contrapunct cu Mobilele sonore ale celor şase clarinete suprapuse pe banda magnetică. Ca în toate mărturisirile sale artistice, Aurelian şi-a povestit propriile-i avataruri existenţiale atât de firesc şi persuasiv încât m-a făcut să le accept ca fiind şi ale mele. Totodată m-a convins că este un veritabil homo-musicus, care deţine capacitatea de a se întrupa atât în ipostaza de instrumentist, cât şi în aceea de dirijor sau compozitor, având însuşite tehnologiile specifice fiecărei situaţii în parte. Aceasta într-o vreme când figura muzicianului total, care să fie în acelaşi timp şi în egală măsură un eminent instrumentist, dirijor şi compozitor, este din ce în ce mai rară (ori mai pală!). Prin apariţiile sale, Aurelian îi mulţumeşte, de fiecare dată, lui Eutherpe pentru generozitatea cu care îl asistă şi-l răsfaţă, aşa cum Eutherpe, la rândul ei, trebuie să-i mulţumească lui Aurelian, fie şi numai pentru zecile de prime audiţii pe care acesta le-a pus în undă de-a lungul anilor. Ori pur şi simplu pentru că îl are drept supus.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara