Dincolo de ceea ce propune, studiul lui Cosmin Borza arată cât de săracă simbolic a fost posteritatea poeziei lui Sorescu. Practic, începând cu mijlocul anilor ’80 (de nu cumva chiar mai devreme) nici o idee semnificativă n-a mai escortat scrisul celui ale cărui versuri de început l-au impresionat pe Călinescu.
Comentariilor subtile ale congenerilor săi (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Ion Pop) le-a urmat un „zgomot alb” interpretativ, perfect ineficace, în care contestarea firav argumentată şi adulaţia necritică şi-au împărţit echitabil procentele. Nu ştiu, apropo de titlul cărţii, dacă situaţia e cu adevărat singulară. Cred că descrierea acestei stări de fapt li s-ar potrivi şi altor autori canonici (Nichita Stănescu, de exemplu), şi altor autori, mai puţin strălucitori, ai momentului şaizeci (Cezar Baltag e primul nume care-mi vine în minte). Ce e, totuşi, specific în ce-l priveşte pe Marin Sorescu este faptul că acesta nu pare a-şi găsi locul sub nici una dintre etichetele generice care l-au vizat. E de-ajuns să-i comparăm poezia cu imagineastandard (de manual sau de sinteză) a aşa-numitei poezii „neomoderniste”. Faţă de colegii săi, Sorescu pare să fie într-o continuă disidenţă. Mai mult, alura lui e aceea a unui trouble-fête. Stau mărturie, pe lângă poezia propriu-zisă (antilirică, după cum s-a tot spus) şi o sumă de articole critice (preocupate, majoritatea, de a discredita idilismul, „bătaia frumoasă din aripi sub un clopot de sticlă”). Pe de altă parte, tractarea lui (totdeauna dificultoasă) înspre postmodernism (pe care l-ar fi anticipat în chip fericit, după unii) întâmpină evidente complicaţii. Nu numai că promotorii postmodernismului românesc (tocmai ei!) nu-l acceptă în rândurile lor. Dar, la rece judecând lucrurile, însăşi istoricul acestui transfer dezvăluie prestidigitaţia: un gest (aproape politic) de recul al criticilor şaizecişti faţă de exclusivismul practicat la început de generaţia optzeci. (Un caz similar până la virgulă e acela al poetului celor 11 elegii, care, în virtutea coté-ului livresc din În dulcele stil clasic a fost asociat la fel de grăbit cu noua poezie...). Sunt prin urmare, două puncte nevralgice cărora nici susţinătorii, nici adversarii nu le-au oferit până acum răspunsuri credibile. Mai mult, în cei aproape 20 de ani care au trecut de la dispariţia lui Sorescu, ele n-au fost nici măcar luate în serios.
O face, în premieră, Cosmin Borza, dispus să pună în act, de dragul adevărului critic, un minuţios ceremonial de relectură. S-ar putea imputa acestei cărţi un anume didacticism: a parcurge volum cu volum poezia lui Sorescu şi a stărui, în chip explicativ, pe câte un set de poeme nu e chiar o metodă originală de resuscitare a unui autor. Poate că nu e, dar, în ce mă priveşte, împărtăşesc convingerea că e singura posibilă. Cum bine notează autorul studiului, după 1990, despre Sorescu s-a scris (atunci când totuşi s-a scris) de la o distanţă voit „sintetică”, de la o distanţă care lăsa de fiecare dată în urmă tocmai textul. Adjectival, în bine sau în rău, comentatorii au definit fără nuanţe o poezie pe care ei înşişi nu păreau s-o fi recitit (oricum, nu integral). Mi se pare, aşadar, că gestul lui Borza are, în toată modestia lui de bună calitate, şi o binevenită coloratură polemică. Parcurgându-l pe Sorescu de la un capăt la altul, de la Versuri inedite la Puntea (Ultimele), criticul nu uită să monitorizeze valoric demersul. În destule ocazii defectele sunt subliniate prompt şi înregistrate ca atare, cu supleţe şi rigoare, fără acea jubilaţie necontrolată tipică începătorilor (chiar dacă Singur printre canonici e un debut). Orgoliul ierarhic fiind absent, ceea ce caracterizează acest studiu e simţul măsurii. Şi nu e întâmplător că, dacă această cercetare la origine academică îşi îngăduie episoade de entuziasm, acestea survin mai ales în paragrafele de dialog critic. Fie că e sau nu de acord cu cronicarii lui Sorescu, Borza se simte în largul lui urmărindu-i atent, ascultându-i şi, mai mult, auscultându-i. Nu are parti-pris-uri şi înţelege că, într-un fel sau altul, o alianţă cu aceştia e mai oportună şi mai onestă (dată fiind chiar structura secvenţială a investigaţiei sale). Nu e vorba numai de comentatorii frecventaţi şi extrem de cunoscuţi. Spre cinstea lui, tânărul exeget îl redescoperă pe adeseori nedreptăţitul Mircea Scarlat, care în prefaţa antologiei Drumul (reluată în volumul al patrulea al Istoriei... sale) are meritul de a fi pus câteva puncte pe i în ce-l priveşte pe Sorescu. Şi nu numai: tot acolo, Scarlat vorbeşte (iar Borza e printre puţinii care fac credit acestei perspective) despre două structuri (nu una, ca la Hugo Friedrich) ale liricii moderne: una descinsă din Baudelaire, cealaltă, de provenienţă nord-americană, pornind din Whitman şi marcând mai ales fazele astăzi digerabile ale paradigmei.
Mai puţin conciliant se arată autorul acestei cărţi faţă de tendinţele de generalizare din studiile postrevoluţionare (aproape toate dăunând înţelegerii poeziei lui Sorescu). Unele, ridicole în sine: „Izvoade ale scoarţelor olteneşti au fost descoperite la incaşii din Peru din timpuri străvechi, ca şi la popoarele din nordul Europei din veacul al XII-lea. Marca de originalitate a acestor ţesături, în ansamblul celor aparţinând altor regiuni româneşti, este, printre altele, asimetria, descentralizarea, combinarea unor tehnici de reprezentare pe care le gândim în mod obişnuit a fi incompatibile...” scrie, de pildă, Maria-Ana Tupan în Marin Sorescu şi deconstructivismul. Altele, de o naivitate incompatibilă cu critica literară profesionistă (e vorba despre felul în care Alex Ştefănescu explică, introspectiv, receptarea faimosului poem Trebuiau să poarte un nume). Altele, în sfârşit, dând seama, în viziunea autorului, de un interes strategic, şi anume acela al generaţiei optzeci de a se debarasa de la bun început de un posibil model sorescian. Cosmin Borza repertoriază studiile sau (în ultimul caz) manifestele unor Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu şi Alexandru Muşina. Toţi, infinit susceptibili nu doar faţă de poezia lui Marin Sorescu, dar şi faţă de presupusa noutate de atitudine a acestei poezii. Cu precizie de legist, criticul identifică în cazul fiecăruia momentul (uneori foarte imprecis) în care panoramarea devine valutare, iar autorul Liliecilor e aruncat într-un turbion critic din care va ieşi, fireşte, şifonat. Explicaţia lui Cosmin Borza e psihanaliticsociologică (o remarcă şi Al. Cistelecan pe ultima copertă) şi deloc neinteresantă. Ar putea chiar fi continuată într-un studiu separat. Admiţând asta, recunosc că nu sunt întrutotul convins de justeţea observaţiei. Negaţionismul optzeciştilor mi se pare mai degrabă „impresionist”. Dacă ar fi într-adevăr vorba despre faptul că Sorescu le-a devansat revoluţia (punându-i cum spune Borza în situaţia de a lansa „profeţii despre trecut”), de ce această antipatie nu i-a afectat şi pe alţi predecesori, ca Dimov sau M.Ivănescu, faţă de care nici unul dintre ei n-a ezitat să-şi declare preţuirea? Aş avansa ipoteza că, oricâte suprapuneri de metodă am găsi între formula lui Sorescu şi acelea ale poeţilor Cenaclului de Luni, ele vor fi totdeauna în chip substanţial diferite. Există un „exces” pe care autorul Descântotecii nu-l poate surmonta (şi în virtutea căruia, cum notează Borza încă de la început, nici astăzi cota lui printre poeţi nu e una foarte înaltă). El reprezintă varianta hard într-un moment în care puterea începe să fie preluată de soft. Mizează totul pe umorul franc, pe câtă vreme tinerii deceniului al nouălea sunt rafinat ironici; e parodic, în condiţiile în care Coşovei şi compania cultivă intertextul şi aluzia; e cotidian, dar într-un regim buf şi exotic, aşa cum nu vor fi nici cei din Aer cu diamante, nici cei din Cinci. Departe, deci, de vreun calcul generaţionist, găsesc această inaderenţă cumva naturală. E aceeaşi pe care o va resimţi Sorescu însuşi faţă de Ginsberg şi Ferlinghetti, intervievându-i în Tratat de inspiraţie.
Chiar şi sub această rezervă, cartea lui Cosmin Borza rămâne, o spun din nou, remarcabilă. Fără a cădea în păcatul iconoduliei şi fără a fi fastidioasă. Investigaţia de amănunt, buna priză la text (citatele sunt atât de consistente încât aproape că schiţează en passant o necesară antologie) şi luciditatea exersată de aici compensează cu vârf şi îndesat morbul de cronicar literar pe care în ultima vreme tânărul critic clujean pare a-l fi lăsat în stand-by.
