eminescu a scris de mai multe ori
diatribe împotriva lui V.A. Urechiă
şi a prietenului acestuia Pantazi
Ghica (fratele mai mic al lui Ion Ghica), adversari
literari (şi politici) ai Junimii. Conflictul a atins
maximum de vehemenţă după ce Titu Maiorescu,
într-un studiu care avea să devină celebru, Beţia
de cuvinte, a analizat metodic, cu o răceală
confundabilă cu cruzimea, primele două numere
din Revista Contimporană (înfiinţată la 1 martie
1873), la care cei doi prieteni colaborau cu o veselă
superficialitate. Erau evidenţiate lipsa de idei,
imprecizia informaţiilor şi verbiajul excesiv.
Replicile nu au întârziat. Au răbufnit cu acest
prilej vechi complexe de inferioritate faţă de
junimişti, care aveau aerul că sunt, şi chiar erau,
elita intelectuală a vremii, dar şi o invidie violentă
faţă de Eminescu, adus în prim-plan ca poet de
Titu Maiorescu.
O lungă perioadă Eminescu a
avut resemnarea augustă a unui leu
atacat de muşte. Până la urmă, totuşi,
s-a enervat şi a scris mai multe poezii
satirice şi pamflete în proză împotriva
„criticilor săi“ (este momentul să
repetăm: poezia cu acest titlu nu
reprezintă un refuz al criticii literare,
ci o replică dată unor contemporani
– publicişti, preoţi etc. – care l-au
criticat pe poet, fără competenţă de
critici literari).
Sonet satiric, scris în 1876, în mai
multe variante, cu intenţia evidentă de
a-l duce până la perfecţiune (deşi până
la urmă Eminescu n-a mai găsit de cuviinţă
să-l publice), îl are în vedere pe V. A.
Urechiă. Personajul fusese, oricum, şi
cu alte prilejuri persiflat de poet, care îl
menţionase, ironic, ca omul „cu şapte
nume“: Vasile Alexandrescu Urechia,
Urechiă, Urechea, Ureche, Popovici-
Ureche, Vasile Urechea-Alexandrescu,
Vasile Alesandrescu. De data aceasta îi
este dedicat un sonet întreg.
Pentru a face din el un personaj
de neuitat, Eminescu intitulează una
dintre variantele sonetului Ureche,
dar apoi, înţelegând că nu aceasta este
cea mai subtilă metodă de a-l fixa în
memoria colectivă, găseşte o altă
soluţie. Alege dintre cele şapte variante
de semnături tot cuvântul ureche, fiindcă este
cel mai pitoresc, dar nu îl pune în valoare ca titlu,
ci ca rimă, pentru patru dintre versuri. Fiind o
rimă relativ rară, nu va fi uitat prea uşor: streche,
veche, Ureche, păreche. Iată şi versurile integrate
în sistemul de rime încrucişate din primele două
catrene ale sonetului:
„Pişcată-ţi este mâna ta de streche,/ De
mişti în veci condeiul pe hârtie –/ Dureaz-un
şir sau fabrică o mie:/ Cuvinte – nouă – or fi,
dar blaga veche.// Ce are-n gând un om aceea
scrie,/ Nimica nou tu n-ai de spus Ureche,/ Cu
Pantazi fiind pe veci păreche,/Tu izvodeşti, cel
mult, ce dânsul ştie.“
Un tânăr de azi nu ştie, probabil, ce înseamnă
„streche“. În copilăria mea îndepărtată îmi petreceam
vacanţele la ţară, la bunica din partea mamii, şi
am avut prilejul să văd o vacă în care „intrase
strechea“: alerga bezmetică pe câmp, neputând fi
oprită nici de strigătele stăpânilor, nici de lătratul
câinilor, nici măcar de gardurile şi arbuştii
care-i apăreau în faţă. Am şi văzut cum arată
strechea: este o insectă hidoasă, neagră şi păroasă,
ale cărei larve cresc ca paraziţi sub pielea groasă
a vitelor şi le provoacă mâncărimi dureroase
insuportabile, imposibil de atenuat, pentru că
animalele nu pot ajunge la ele prin scărpinare. Cu
această agitaţie nebunească de nestăvilit compară
Eminescu mişcarea mâinii lui Ureche în timp ce
scrie! Astăzi, oricât de prost ai scrie, nu s-ar găsi
nimeni care să te ridiculizeze cu atâta forţă expresivă.
Mare noroc a avut Ureche că scrisul lui fără valoare
a fost eternizat într-un sonet cu amplitudine de
epopee!
Cu instinct de comediograf, poetul şi-l
imaginează pe Ureche făcând pereche cu Pantazi,
în modul mecanic-complementar în care fac
pereche Farfuridi cu Brânzovescu în comedia lui
Caragiale, O scrisoare pierdută: „Nimica nou tu
n-ai de spus Ureche,/ Cu Pantazi fiind pe veci
păreche,/Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.“
Cele două terţine ale sonetului cuprind
noi atacuri la adresa capacităţii intelectuale a lui
Ureche. Aproape ţi se strânge inima văzând cum
adversarului, de mult căzut la pământ, i se aplică
încă o serie de lovituri:
„Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini/ Şi
vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,/ De zei lipsite,
vai! a tale pagini,/ Zadarnic paiul sec al minţi-l
trieri,/ Drapându-i golul ei cu reci imagini:/ Nimic
nu iese dintr-un dram de crieri.“
Un criminalist ar spune că nu e vorba de
o simplă lichidare a adversarului, ci de o explozie
de furie, pentru că s-a depăşit cu mult numărul
de lovituri de care era nevoie pentru reducerea
lui la tăcere.
*
cel mai cunoscut text dintre cele
nepublicate în timpul vieţii lui Eminescu
este sonetul – tot satiric – Ai noştri
tineri... A avut succes încă dinainte de anul primei
lui publicări, în 1905, întrucât a circulat într-un
cerc restrâns de cunoscuţi ai poetului, şi are succes
şi în vremea noastră. A dat satisfacţie tuturor celor
iritaţi de ifosele tinerilor cu studii la Paris (şi,
mutatis mutandis, dă satisfacţie şi azi tuturor celor
iritaţi de ifosele tinerilor americanizaţi). Nu este
vorba, nici pe departe, de reacţia unui autohtohnist,
refractar la importul de cultură occidentală.
Eminescu însuşi a învăţat mai mult decât alţii, cu
un fel de nesaţ, în Occident (la Viena şi Berlin),
astfel încât nu-l putem suspecta de antioocidentalism.
Este adevărat, la prima vedere, ironia tăioasă
din Ai noştri tineri... ni se pare nedreaptă. Ne vine
greu să trecem peste meritele glorioasei generaţii
paşoptiste, care a aplicat în România ceea ce a învăţat
în Franţa, contribuind la modernizarea României.
Trebuie să facem însă un efort de imaginaţie şi să
înţelegem că în afară de personalităţi ca Vasile
Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza sau Ion Ghica, au
existat sute de tineri de bani gata care, la Paris, mai
mult s-au distrat decât au studiat, şi care, întorşi în
România, n-au făcut decât să epateze
societatea cu practici vestimentare şi
ticuri verbale aduse din Franţa. (Deşi
chiar şi acest mimetism reprezenta o
formă de snobism necesar!)
În cuprinsul celor 14 versuri,
Eminescu face un portret generic
al „bonjuriştilor“, poreclă dată în
epocă tinerilor cu studii (sau cu
stagii de boemă) la Paris, care
obişnuiau să se salute cu formula
„bon jour“. După primul vers,
portretul virează imediat în caricatură:
„Ai noştri tineri la Paris învaţă/
La gât cravata cum se leagă, nodul,/
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul/
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.“
Să te duci la Paris ca să înveţi
cum se leagă nodul la cravată, iată o
reprezentare spectaculoasă a disproporţiei
între efortul investit într-o acţiune şi
rezultatul ei.
Ridiculizarea bonjuriştilor
continuă cu adăugarea la portretul
lor generic a noi şi noi trăsături burleşti:
„La ei îşi cască ochii săi nerodul/
Că-i vede-în birje răsucind mustaţă,/
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă.../
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul./
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se
strâmbă:/ Stâlpi de bordel, de crâşme,
cafenele/ Şi viaţa lor nu şi-o muncesc
– şi-o plimbă.“
Eminescu a găsit un sufix batjocoritor
pentru a crea un cuvânt nemaifolosit de alţii, dar
inteligibil: lungăreaţă în loc de lungă sau lunguiaţă
(probabil după modelul lătăreaţă).
Ultimă terţină a sonetului, explicită şi
moralizatoare, putea să lipsească:
„Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ Ce au
uitat pân’ şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul
ţării: stele.“
Întrucât însă un sonet nu poate fi conceput
fără o a doua terţină, Eminescu putea să compună
alta, cuprinzând încă o serie de trăsături burleşti, pe
care n-ar fi trebuit decât să le preia din variantele
sonetului:
„Coborâtori ai oştilor Romane/ Merg la
Paris, «focarul de lumine»/ Din multa lor silinţă
şi ....... –/ Se-ntorc apoi cu lunge barbişoane//
Acolo-nvaţă cum se joacă bine/ Aduc pomăzi, clistire
şi cartoane/ Şi-n buzunări papuci de curtizane/
Ş‘ale lor minţi de mii comedii pline“ etc.
Chestia cu papucii de curtezane rămaşi
prin buzunarele bonjuriştilor este foarte comică
şi merita salvată.
