domnul Octavian se întoarse brusc pe partea cealaltă, în speranţa că durerea se va mai domoli. Gestul fu atât de neaşteptat, încât îngerul păzitor Simeon, care dormita pe colţul pernei, deasupra capului său, se sperie straşnic. Sări ca ars şi, bătând din aripi alene, se ridică pe tăblia de fier, vopsită în alb, a patului. „Nasol! Iar l-a apucat.“.

Băgă mâna sub cearşaf şi se pipăi cu mâna stângă imediat sub părul pubian, parcă spre a verifica dacă mai e acolo. Era. Deşi se obişnuise cu formaţiunea aceea cât pumnul, neagră, elastică, dar dureroasă la atingere, care-i crescuse sub pântec, lângă testiculul stâng, simţea nevoia să o caute în fiecare dimineaţă, ca şi cum i-ar fi măsurat dimensiunile din ce în ce mai mari. „Hei, ce mai faci, ghemule? Cum stai, ai mai crescut şi tu, te-ai mai împlinit?“. Şi închise ochii, spre a-şi imagina durerea. Avea cu ea o convenţie imaginativă foarte bogată. Când era aidoma unor sâni grei de femeie prăsită (prăsită, nu părăsită!), când părea o alergare pe plajă, cu ochii la cer, când şoaptele din răstoaca unui izvor cu apă rece, când rodia coaptă, culeasă direct din pom, ruptă în două, dezvăluind măruntaiele ei indecente (a fost dintotdeauna fructul ce i-a produs un soi de ruşine, căci miezul cărnos şi plin de seminţe avea aparenţa unui sex însângerat!), când râsul gâlgâit al Minodorei, odată cu mişcările tot mai accelerate.

Dar cel mai mult îi plăcea când ieşea din mare. Atunci – după ce mai lăsa o dată capul sub apă, ca să admire strălucirea lichidă a soarelui ca un ghioc de lumină – se dezlipea de pelicula groasă ce şiroia pe el şi, în ciuda paşilor pe care-i făcea cu greutate, căci simţea cum picioarele abia se trag din apa vâscoasă ca smoala, reuşea totuşi să urce, odată cu ultimele valuri ce mureau, malul de nisip. Şi, apoi, alerga spre soare, acolo unde, în spate, în depărtări, se zăreau palmierii cu frunzişul zimţat. Şi parcă, astfel, luat cu alte gânduri, cu alte reprezentări şi cu alte treburi de minte, durerea era cumva mai suportabilă.

deodată, fără să-l anunţe prin nimic, spasmul înceta, provocându-i o linişte narcotică. Îşi închipuia că exact aşa trebuia să fie şi ataraxia, o plutire într-un abur plăcut, fără parfum şi fără voinţă, ca un fulg prins în rondoul calm al unei brize ori ca firişoarele de fum împletindu-se într-o odaie întunecoasă. Atunci, paradoxal, îl cuprindea tristeţea. Se simţea inutil. Practic, nu ştia ce să mai facă şi cu ce să se mai ocupe, fiindcă durerea îi acoperise până atunci întreg necesarul de interes. În momentele acelea, cuprins de panică, aproape că-l speria firescul. „Oare asta e normalitatea, fără niciun pic de suferinţă?... Cum aşa, poţi să mergi liniştit pe stradă, încet, cu mâinile la spate, aruncând priviri într-o parte şi-n alta… bună ziua, domnule, sărutmâna, doamnă!... şi admirându-te parcă într-o oglindă miraculoasă pentru performanţa de a nu te durea nimic? Nu se poate“. Mintea i se bloca, nefiind capabilă să înţeleagă. Iar fantasmele dispăreau, lăsându-l gol pe dinăuntru. Fără nicio imagine. Nici măcar una de rezervă. „Nu-i problemă! – îl încuraja îngerul Simeon. Las’ că facem noi rost de altele!“. Aşa că, nu peste mult timp, criza revenea. Atunci, chircit de durere, lua cu palmele amândouă excrescenţa aceea dureroasă şi sensibilă, mângâind-o uşor, aproape calin. Şi, pe loc, avea impresia că durerea se diminua cât de cât. Alteori, mai ales când, cu chiu cu vai, stătea pe scaunul de fier de la masă sau pe fotoliul şleampăt, privind la televizorul la care nu se dădeau decât reclame la medicamente, răceala difuză a metalului sau a muşamalei părea că izbuteşte să sufoce durerea, parcă cineva i-ar fi apăsat acesteia perna pe faţă.

Domnul Octavian fusese multă vreme ceea ce se cheamă un bărbat puternic, dăruit de la Dumnezeu cu o bărbăţie considerabilă, tocmai de aceea, atrăgător, cu orientare sexuală precisă, căci nu făcea mofturi şi nici nu se lăuda cu recordurile sau succesele obţinute de-a lungul timpului. Încă din adolescenţă, îndurase cu stoicism batjocura băieţilor de vârsta lui, zeflemeaua lor otrăvită ce abia reuşea să nu plesnească de-atâta invidie. Orele de sport erau un chin. Chiar dacă păstra pe el tot timpul o pereche de pantaloni de trening, încercând să mascheze cât de cât ceea ce i se părea o infirmitate, i se dusese vestea. Până la urmă, l-au dezvirginat două mahalagioaice, după ce, mai întâi, l-au îmbătat bine.

Paradoxal, însă această calitate anatomică ieşită din comun i-a făcut rost, la maturitate, de o singurătate atroce. Nicio femeie nu se lipea de el mai mult de câteva luni. Cu o singură excepţie. Toate erau speriate de perspectiva unei frecvenţe înnebunitoare a obligaţiilor maritale intime, precum şi a unei intensităţi greu, dacă nu imposibil, de susţinut, la standardele lui, care era foarte exigent şi nu admitea abateri de la norme (normele sale!). La 68 de ani, însă a fost trecut cu forţa în categoria de vârstă „a treia fără chef“. Şi tot atunci, i-a apărut formaţiunea tumorală. Drept urmare, a renunţat la complicaţiile aventuroase – ce presupuneau, e drept, şi obositoare eforturi de mandolină sub balcon – şi, ca să nu mai piardă timpul, ce i se părea din ce în ce mai de preţ, din când în când se masturba conştiincios, liber de orice constrângere şi promisiune. Dar numai atunci când eresurile cu Minodora ţipând de plăcere şi pauzele de durere îi permiteau. Apoi, totul a continuat cu hipertrofia tumorii şi neputinţa doctorilor.

acum, cu amândouă palmele cuprinzând-o – ajunsese să-şi imagineze exact cum arăta înăuntrul mingii şomoiogul pâclos de durere, ca un ghemotoc de sârmă ce-i râcâia toată partea de jos – simţi că parcă se mai linişteşte. Căută ceva de sprijin al atenţiei pe peretele de un alb incert, de care să se agaţe cu privirea, căci, prin concentrare, izbutea să facă să iradieze şi mai bine căldura palmelor. Găsi aceiaşi doi ţânţari striviţi de cine ştie cine cu papucul, cândva, pe care i-a observat încă de prima dată, unul lângă altul, ca o pereche de îndrăgostiţi ţinându-se de mână în faţa morţii inevitabile. Sângele – aici, ar cam fi de discutat, fiindcă acel sânge nu le aparţinea, nu era al lor, ci al altcuiva, dar, în fine – se împrăştiase violent, cu stropi mici care ajungeau până aproape de priza de lângă soneria de urgenţă. Cum-necum, tabloul tragic cu cele două insecte imortalizate scăpase nevătămat la ultima văruire a salonului. Fie pentru că nu fusese observat de departe, fie poate că dinadins fusese lăsat acolo, ca făcând parte dintr-o posibilă terapie psihică pentru bolnavi. Moartea nu e decât o aplatizare bruscă a vieţii.

Minodora îl auzi cum sforăie. Îşi trase încet picioarele de sub el şi se dădu jos din pat. Cearşafurile obosite de atâta hărţuială se destrăbălaseră chiar şi ele, aruncându-se ca disperatele pe jos. Se aplecă şi le adună cu vârful piciorului. Apoi, încercă să se îndrepte, vrând să treacă peste cumplita durere de şale, dar nu reuşi. Se aşeză din nou pe marginea patului, blestemând cu drag. De fiecare dată, i se întâmpla la fel. Dar tot nu se sătura. Zâmbi, numai ea ştia de ce. Duse palmele la spate şi şi le puse ca o cataplasmă peste zona sacrală. Şi aşa, se ridică cu greu. Făcu doi paşi înspre fotoliul pe care zăceau în dezordine hainele lor şi rămase în mijlocul camerei, în poziţia aceea de zarzavagioaică rebelă, pusă veşnic pe harţă. Deodată, i se păru că zbârnâie ceva. „O fi soneria?!“ Constatând însă că intensitatea creşte şi căutând cu privirea cauza, îşi dădu seama că erau paharele din vitrină ce se ciocneau unele de altele. Imediat, camera începu să joace şi să salte, pârâind sinistru din toate încheieturile. Rămase mută, paralizată de spaimă, fix acolo. Îi era imposibil să mai facă vreun pas. Nici înapoi, nici înainte. Apoi, brusc, dispăru în hăul ce se căscase sub ea. Abia atunci reuşi să ţipe. Un ţipăt înăbuşit însă în praf şi moloz. Domnul Octavian a fost singurul supravieţuitor. Patul se aplecase într-o parte, iar el, năuc, zbătându-se, nu ştia ce se întâmplă, zbiera şi dădea din mâini, alunecase şi nimerise exact în spaţiul de sub şifonierul căzut peste tăblia patului. Cealaltă parte a camerei dispăruse complet cu pereţi, cu tavan, cu podea cu tot. Parcă o tăiase cineva pe din două. Echipele de salvare l-au descoperit după o zi şi-o noapte. Tot aşa. Gol. Dincolo de relatarea emoţionantă şi sobră, presa a făcut şi un pic de haz pe seama unei anumite însuşiri dezvăluite de goliciunea sa.

Cu toată căldura palmelor sale, durerea începu să crească, istovindu-l. Simţi cum protuberanţa rotundă uriaşă, neagră, balonul acela hiper-dureros, se măreşte galopant Se face mai mare, tot mai mare, şi mai mare. Nu mai avu nici loc, nici putere să se contorsioneze.

Închise ochii şi apăsă în minte butonul roşu de alarmă.

Dar, de astă dată, nu mai reuşi să scoată capul din apă. Cuibarul de lumină al soarelui se făcu din ce în ce mai mic, până când dispăru cu totul.

„Nasol!“ – constată îngerul Simeon, ridicându-se în capul oaselor pe colţul de pernă rece. Apoi, din două fâlfâiri, ajunse la geam, se strecură prin fereastra întredeschisă şi dispăru. Pentru totdeauna.