Je suis du pays sans mots ni violence// Dans la blessure de l'aube// Les lignes sablonneuses et d'azur// Prophetisent la calme". Când l-am cunoscut în 1990, Paul Mefano venea din-

tr-un tărâm unde cuvintele erau umbre percutante ale faptelor. Iar faptele sale se învârteau în jurul războiului de ţesut aranjamente, parteneriate, sfere de influenţă, reciprocităţi, în special cu material din propriul depozit al experienţelor personale. Cel mai mult a recurs la soldurile aflate în inventarul echipei "2e2m", ansamblu cameral pe atunci statornic, scutit de mercenariat, suportând în schimb dificila datorie de a fi mereu acelaşi (în componenţă şi în calitate) ori jucând scenariul în care îşi impunea să suporte cu stoicism neajunsurile pentru care nu există o rezolvare cât de cât elegantă. Ne-am mai intersectat apoi fugitiv, inconsistent, pe la câteva reuniuni şi festivaluri internaţionale. îşi prezerva cuvintele ca şi cum ar fi fost nişte păsări cu neputinţă de a fi prinse atunci când sunt eliberate. Cu timpul, se spune că şi-a împuţinat autoritatea asupra grupării pe care a moşit-o în 1971 şi care dispune de un pedigriu celebru, dominat de genele lui "Domaine Musicale". Paul Mefano şi-a educat vlăstarul încă de la început după codul etic al geometriei variabile şi sub tutela principiului conform căruia compozitorul, ca un hiperboreean aflat în contratimp cu efemerul, opune efectului de seră produs de noile medii de difuzare ale muzicii, intensitatea trăirii "on line", săvârşind astfel acel salt spectaculos de la crisalida partiturii la fluturele performanţei interpretative. Aşa s-a făcut că "2e2m" s-a dovedit a fi un companion fidel şi un restitutor exigent în serviciul compozitorilor. Al căror compozitori? Evident, aceasta este o altă discuţie pe care, vrând-nevrând, trebuie să o deschid, iată, în urma vizionării unui concert în care am fost intoxicat de tonul encomiastic prin care caietul-program susţinea genialitatea lui Leon Dudley, alias Kaikhosru Shapurji Sorabji, compozitor trăitor în spaţiul britanic, născut în 1892 şi mort în 1988 care, chipurile, este evitat cu premeditare, nu pentru că muzica lui nu ar însemna unul dintre momentele de maxim interes din componistica secolului 20, ci pentru că, vezi Doamne, pune mari probleme de dificultate tehnică, dar şi pentru că sublimul autor şi-ar fi făcut prea mulţi duşmani datorită stilului vitriolant al cronicilor sale muzicale, publicate în timpul vieţii. Trois Fętes Galantes pe versuri de Paul Verlaine şi Trois Poemes pe versuri de Baudelaire au devoalat paraziţii din grădina armonică, ritmică şi mai ales formală a compozitorului. Nici vorbă de exces al virtuozităţii instrumentale ori de şoc al impactului cu insolitul sonor. Chiar şi acolo unde virtuozitatea şi insolitul îşi expun penajul, observăm că le lipseşte strălucirea şi prospeţimea. Ori că sunt imediat acoperite de colbul sufocant al armoniilor terne, cenuşii. Cum sufocată de opacitatea forjelor post-seriale, cu rezolvări ritmice ori intonaţionale şi cu articulaţii cadenţiale pe cât de previzibile, pe atât de vulnerabile, s-a arătat a fi opusul lui Ranaud François - Poemes de Paul Mefano (observaţi încrengătura), compozitor şi flautist situat în siajul estetic şi atitudinal al "mentorului". Dar şi în asistenţa lui pedagogică, întrucât aflăm că François este mâna dreaptă a lui Mefano la CNSM de Paris. Şi, ca totul să fie monocolor, consecvent şi consonant, nici Melodies 96 de Paul Mefano nu a putut salva aerul îmbâcsit de atomii grei, sterili ai unor sonorităţi seci, confuze care, culmea, sunt dominate sever de formă şi de raţiune. O modă a dominaţiei autoritare ce, dacă nu va fi ocultată rapid şi cu măsură, va pune neîndoios umărul la naufragiul iremediabil al muzicii savante. Mi-aş fi dorit măcar un damf de aggiornamento, dacă nu strădania de a scoate discursul sonor din starea de platitudine lingvistică, de monotonie şi locuri comune. N-a fost să fie. Păcat de efortul interpreţilor, care sub bagheta lui Pierre Roullier au luat temperatura exactă a partiturilor, administrându-le tratamentul adecvat. Viaţa intimă a acestor partituri a devenit astfel sensibilă şi perceptibilă: exteriorul s-a interiorizat, iar interiorul s-a exteriorizat. Ceea ce nu mă va putea face să uit prea curând mirosul de gaşcă şi de spaţiu închis, stătut, extempt necesităţii de aerisire. "La parole mouvante se tait// imposture et cohorte des signes// dans le Jeu refractaire// et la deambulation des mots d'encres infertiles".

Întâmplarea e uneori un deloc de neglijat descoperitor. M-am convins încă o dată când, dând peste CV-ul impetuosului Nemanja Radulovic, am aflat că este câştigătorul concursului "George Enescu", ediţia 2001, şi că a concertat sub bagheta lui Cristian Mandeal la Ateneul Român. Am încercat, fireşte să descifrez argumentele obţinerii Marelui premiu, precum şi al Premiului special oferit de juriul pomenitului concurs bucureştean. Mărturisesc că mi-a fost destul de greu. în primul rând datorită opţiunilor repertoriale, Concertul în mi major pentru vioară şi orchestră de J.S. Bach ori Trilul diavolului de Tartini nefiind veşminte pe care tânărul solist (născut în 1985 la Belgrad) să le poarte cu impecabilitate şi cu un anume dichis. Mai ales muzica lui Bach, care pare să nu se aclimatizeze la temperamental oarecum desfrânat, ca o recoltă a egoismului tutelar ce riscă să înăbuşe în mare măsură ceea ce este blând şi elevat, nobil şi profund. în al doilea rând pentru că, la vârsta lui Radulovic, aproape tot ce zboară se mănâncă, fără a ţine seama de acele OZN-uri mai puţin comestibile (cum ar fi intonaţiile aproximative, atacurile violentate), ce nu intră în siajul unui stil plivit, epurat de buruienile excesului. Uneori avântul arsis-ului e prea con fuoco, prea plin de diezi, în timp ce alteori reculul thesis-ului e prea pesante, presărat cu o droaie de bemoli la cheie. Cu vremea, sunt aproape convins, talentul şi truda vor pune surdină freneziilor şi prolixităţilor de-o clipă, impunând eleganţă şi detaşare în dauna disperării şi afectării cu orice preţ. Până atunci Radulovic va mai exersa probabil sârguincios un tril al diavolului lung şi intens cât necredinţa în existenţa îngerilor. Iar când această necredinţă se va transforma miraculos în convingere şi cucernicie, atunci, ca într-o rugăciune, actul restitutiv va deveni imprecaţie şi jubilaţie. Restul va depinde de forţa credinţei. Şi, bineînţeles, de ceea ce crezi. Dirijorul François Boulanger, de pildă, crede cu putere în orchestra sa. Un ansamblu disciplinat, fără a fi însă cazon. Poate şi o anume omogenitate asigurată de prezenţa exclusivă a corzilor m-a făcut să simt această formaţie ca pe o blană fină şi moale ce ţine deopotrivă de cald şi de fason. Poate şi presiunea unei tradiţii, orchestra fiinţând încă de la 1848, m-a convins că norma, consecvenţa şi continuitatea învârt roata ce electrizează orice interpretare sonoră. Ca Serenada op. 22 de Dvorak, ale cărei secţiuni au fost diferenţiat personalizate şi individualizate într-o manieră convenabil-romantică, fără adaosuri ori abuzuri zadarnice, superflue. Ascultând Orchestre a cordes de la Garde Republicaine cred că însuşi Bonaparte (înmormântat ŕ côté de eclatanta estradă concertistică), şi-ar fi frecat satisfăcut palmele, ca şi cum ar fi câştigat o nouă bătălie.

Când i-am cunoscut, prin 1990, combatanţii din Emphasis erau la vârsta când toţi porii vrea să fie ochi şi guri deschise ori când totul e luat parcă prea în serios, şi totuşi în zeflemea, ca într-un calvar donquijotesc. Ar fi rupt un întreg crâng ca să-şi prindă la butoniere câte o floare. Mai mult, s-ar fi răsculat instinctual asupra gustului colectiv, ca nişte agitatori voluntari ai obiceiurilor neconsolidate. Pe scurt, ar fi fost duşmani potenţiali ai tuturor mărginirilor, în special ale acelora repertoriale. între timp, cei patru saxofonişti s-au acoperit de diplome, premii, granturi, stagii. Dar, mai ales, de experienţă. Experienţa ca început al înţelepciunii. Experienţa ca memorie a o sumă semnificativă de lucruri. Experienţa ca rădăcină a convingerii conform căreia, prin investigare profundă, realistă, fenomenul muzical restitutiv poate fi modificat substanţial de către investigator, fără a-i periclita verosimilitatea. în plus, cvartetul Emphasis a ajuns la o formulă remaniată în care Jean-Yves Chevalier (sax tenor) şi Nicolas Woillard (sax bariton) reprezintă interfaţa dintre trecut şi prezent, iar Bertrand Peigne (sax sopran) şi Laurent Blanchard (sax alto) constituie noile fişiere ce întregesc un soft fiabil şi competitiv. O formulă, i-aş spune, matematică prin voluptatea cu care particularizează dialectic orice abordare intepretativă ori prin voinţa statornică de a generaliza metodic o anume schemă de program, dispusă Hamiltonian, pe un registru foarte amplu de gusturi şi orizonturi de aşteptare. Aşa se face că Emphasis-ul este astăzi adeptul spectacolului total: muzică, teatru, coregrafie, plastică. Se cântă, se dansează, se declamă, se joacă ori se exersează pe orgă de lumini. Totul în regia şi scenografia fluidă şi mereu surprinzătoare concepute de Florence Lopez. Rimski-Korsakov, Astor Piazzolla, Scott Joplin, muzici antice ori şlagăre rock, folk, pop de ieri şi de totdeauna sunt inserate în economia acestui nou tip de happening cu acea măsură ce-l absolvă deopotrivă de defectivităţi şi surplusuri, dar şi cu acea bunătate care vine, cred, dintr-un sentiment de cinste şi nobleţe sufletească. Cum, cu multă cinste (astfel spus, cu un înalt grad de conştiinţă profesională) şi consistentă nobleţe (privilegiu ce-şi trage seva din virtute, ca şi din virtuozitate), Bertrand Peigne a bricolat aranjamentele sonore, astfel încât maleabilitatea şi productivitatea fiecărui membru al familiei celor patru saxofoane să facă obiectul unor tranzacţii întrutotul profitabile între (re)surse şi interese. Necredincios, cum sunt, ori curios, cum aş vrea să fiu, m-am întrebat la final ce a fost în definitiv concertul din Sala "Jaques Brel" de la Pantin: spectacol de revistă, teatru instrumental, cabaret-show sau concert pur şi simplu? Drept răspuns mi-au venit în minte cuvintele lui Marcel Proust; "muzica este o lume ce pentru noi înseamnă ultravioletul pe care nu-l percepem decât prin ureche". Oare să fie numai atât?