„Eu nu scriu istoria seacă,
goală a faptului, a
evenimentului, scriu
o istorie a sentimentelor.
Am putea să
numim asta o istorie
omisă. La ce se gândea
omul în timpul evenimentelor,
ce înţelegea el şi ce a reţinut
atunci? În ce credea sau nu
credea, ce iluzii, speranţe,
temeri avea? Cum se vedea pe
el şi lumea…”
Svetlana Aleksievici,
pe blogul personal
Valul de „indignare” care a cuprins
Europa la aflarea cîştigătorului Premiului
Nobel pentru Literatură din acest an
– Svetlana Aleksievici – este departe
de a se stinge în multe locuri. Dar cred
că această „indignare” reprezintă, nu
o dată, surprinderea pe care o avem
faţă de descoperirea (de multe ori) a
unor scriitori care chiar au voce proprie
şi marchează cu adevărat un pas înainte.
Cititorii îi cunosc adesea foarte bine –
şi de aici dezamăgirea – pe scriitorii
mai bine „comercializaţi”, asta fără să
însemne neapărat că respectivii nu au
nici o valoare artistică (Dar, între
paranteze, nu pot să nu spun că, de
multe ori, popularizarea intensivă a
unui scriitor prin publicarea tuturor
scrierilor lui nu-i face decît un deserviciu
acestuia, cu această ocazie, din preaplinul
de râvnă al editorilor ieşind la lumină
şi piese mai puţin cizelate. Ca să nu
mai vorbim de „tragedia” post-Nobel,
care-i face pe mulţi scriitori să scrie
repede, la comandă, carte după carte,
la presiunea editorilor, volume care
de multe ori rămân maculatură).
Scriitoarea belorusă a fost în fapt
o mare favorită la acest premiu în
ultimii ani, cel mai aproape de primirea
lui fiind în 2013, cînd a „cedat” poziţia
sa în favoarea lui Alice Munro. Aş
vrea să dau mai jos câteva dintre
premiile prestigioase pe care le-a
primit deja scriitoarea (are în total
21 de premii, asta spune ceva, nu?):
Premiul Pen-Clubului elveţian în
1986, Premiul Târgului de Carte
de la Leipzig, 1998, Premiul Herder
în 1999, Premiul Remarque, în 2001,
Premiul Naţional al Criticii din
SUA, în 2006, Premiul pentru literatură
central-est-europeană Angelus, în
2011, Premiul polonez „R. Kapuscinski”,
în 2011, Premiul Editorilor din Germania
(2013, numit de mulţi „micul premiu
Nobel”), Premiul Médicis pentru eseu
în 2013, Crucea cu rang de ofiţer
al ordinului pentru arte şi literatură
din Franţa (2014), şi, nu în ultimul
rând, în Rusia, când a obţinut votul
cititorilor în cadrul competiţiei pentru
Premiul „Bolşaia kniga”, în 2014…
Şi premiile nu sunt decît o faţă a
monedei: influenţa Svetlanei Aleksievici
în Franţa a fost uriaşă: Copiii în sicrie
de zinc, despre războiul din Afganistan,
a declanşat discuţiile din societatea
franceză despre războaiele din Alger;
Rugăciune pentru Cernobîl, apărută
tot acolo într-un tiraj de 300-400.000
de exemplare, a generat numeroase
puneri în scenă, aceasta pentru că
scrierea ei a venit în întâmpinarea
neliniştilor francezilor care dispun
şi ei de numeroase centrale nucleare...
O furtună a sentimentelor, cînd
pozitive, cînd negative, s-a stîrnit şi
în Rusia. Intelectualitatea în mare
parte liberală – dar nu numai – o
aplaudă furtunos pe belorusa Aleksievici
şi pentru că scrie în limba rusă. Dintre
multele puncte de vedere pozitive aş
menţiona reacţia lui Pavel Basinski
(scriitor şi critic literar, cunoscut şi
publicului român prin monografia
Lev Tolstoi. Fuga din rai, apărută la
Editura Humanitas, în 2014). Încercând
să le explice confraţilor de ce s-a făcut
această alegere, Basinski afirmă,
într-un articol publicat în „Rossiiskaia
gazeta”, din 11 octombrie a.c.: „Decizia
Academiei suedeze a fost un pas
curajos pentru această instituţie
extrem de conservatoare. Aleksievici
scrie în genul nonfiction, care în ultima
vreme a devenit un trend dominant
în Europa, pentru că beletristica se
duce treptat în locul de unde a
venit la vremea sa – într-o specie
de divertisment. Şi oamenii au din ce
în ce mai puţină încredere în beletristica
«serioasă»”. O fi aşa sau nu, nu avem
de unde şti. Şi influenţa politică are
locul ei, dar, de cele mai multe ori,
ca să dăm exemplul aceleiaşi literaturi
ruse, personalităţi care au primit
Nobelul pentru Literatură (Bunin,
Pasternak, Soljeniţîn sau Brodski)
numai lipsite de valoare nu pot fi
considerate, şi aici nu e vorba de gust.
Personal nu sînt de acord în totalitate
cu opinia lui Basinski atunci cînd
spune să Svetlana Aleksievici nu scrie
ficţiune. Nu e vorba în nici un caz de
reportaje jurnalistice, chiar dacă
de multe ori titlurile trimit la aşa ceva
(de cele mai multe ori accidental:
titlul original al cărţii recent apărut
la Editura Corint este Rugăciune
pentru Cernobîl. O cronică a viitorului,
în timp ce redacţia a preferat varianta
Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale
supravieţuitorilor, titlu care cred
că acum îi face un deserviciu major
autoarei beloruse). Stilul fragmentar,
în care sînt amestecate voci diferite,
un amestec de stil indirect cu cel
indirect liber – iată cîteva din trăsăturile
stilistice ale Svetlanei Aleksievici.
Plus lirismul inconfundabil.
După modelul scriitorilor occidentali
care se documentează din belşug
în momentul în care trec la elaborarea
unui roman „contemporan”, Svetlana
Aleksievici îşi face şi ea bine temele,
folosind ca surse de inspiraţie mărturiile
a sute de persoane cu care a discutat
în timpul colectării materialului.
Scrierile sale sînt nişte istorii orale
în care apare, în proporţie diferită,
de la volum la volum, şi vocea autorului,
o voce distinctă în corul mare de voci
ale numeroaselor personaje, topite
într-o mare cantitate de lirism. Specia
din care fac parte scrierile ei poate
fi numită documentar-artistică (nu
o dată scriitoarea se revendică de
la Ales Adamovici şi Dmitri Bîkov).
Toate romanele ei sunt consacrate
epocii sovietice şi postsovietice şi
mai ales oamenilor ei, mentalităţii
sovietice. În ceea ce priveşte literatura
din fostul spaţiu sovietic, luarea de
poziţie a scriitorului care îşi iubeşte
compatrioţii, cu toate tarele lor, chiar
cu mentalitatea lor, înduioşătoare,
de homo sovieticus – umanism,
abnegaţie dusă pînă la extrem,
solidaritate, dar şi supunere
necondiţionată în faţa ordinelor, chiar
dacă acestea sînt proaste, este extrem
de întâlnită în această perioadă.
Accentul pus pe sentiment, pe
tulburarea puternică pe care o produce
veridicitatea informaţiilor face să fie
extrem de apreciate scrierile ei.
Instinctul jurnalistului merge spre
evenimente importante care au
cutremurat umanitatea şi care au
marcat generaţii întregi şi în spaţiul
sovietic (al Doilea Război Mondial,
războiul din Afganistan – şi, prin
extrapolare, şi cele din Cecenia,
Nagorno-Karabah ş.a.m.d., catastrofa
de la Cernobîl) şi care şi-au lăsat
puternic amprenta asupra mentalităţii
oamenilor obişnuiţi. Însă, când vorbeşte
de oameni, deşi se foloseşte de vocile
lor, individuale, Aleksievici preferă
să prezinte tabloul general ce se
desprinde din aceste mărturisiri
aparent izolate. Nu vorbeşte de cazuri
particulare, ci de catastrofe istorice
care au marcat fiecare individ în parte
şi societatea/ istoria în general. Pe
pagina personală a scriitoarei, sub
motto-ul În căutarea omului etern,
Svetlana Aleksievici spune: „Am
căutat multă vreme un gen literar
care să corespundă felului în care eu
văd lumea. Felului în care e făcut
ochiul meu, urechea mea… (…) Şi
am ales genul vocilor omeneşti… Îmi
văd şi îmi aud cărţile pe stradă. Afară.
În ele oameni reali povestesc despre
principalele evenimente ale timpului
lor – războiul, prăbuşirea imperiului
socialist, Cernobîl, şi toate acestea
păstrează în cuvânt istoria ţării, istoria
comună. Mai veche şi mai nouă. Şi
fiecare este şi o dovadă a istoriei
micului destin omenesc individual”1.
Primele scrieri ale ei ating, aşa cum
am mai spus, chestiunea războiului
şi impactul lui asupra omului de pe
front. Perspectivele din care Aleksievici
ne prezintă războiul sînt foarte diferite:
în Războiul nu are chip de femeie (1985,
în traducerea lui Ion Covaci, apărută
în limba română încă din 1989) este
vorba despre aproape un milion de
femei din Armata Sovietică ce au luptat
pe fronturile celui de-al Doilea Război
Mondial. Un subiect aparent banal, dar
viziunea scriitoarei este chiar
nonconformistă: „În carte femeile
povestesc despre un război despre care
nu ne-au povestit bărbaţii. Nu am
cunoscut un asemenea război. Bărbaţii
vorbeau despre fapte de eroism, despre
mişcările fronturilor şi ale comandanţilor,
în timp ce femeile vorbeau despre
altceva: despre cît de groaznic este
să omori pentru prima oară pe cineva...
sau, după o luptă, să mergi pe câmpul
unde zac cei morţi. Împrăştiaţi ca nişte
cartofi. Toţi sunt tineri şi ţi se face milă
de toţi, şi de germani, şi de soldaţii
tăi ruşi (...). Şi după acest război femeile
au mai avut de dus unul. Şi-au ascuns
livretele militare, certificatele ce le
confirmau rănile, pentru că trebuia să
înveţe din nou să zâmbească, să poarte
pantofi cu toc şi să se mărite. Şi bărbaţii
au uitat de tovarăşele lor de front, le-au
trădat. Le-au furat Victoria. Nu au
împărţit-o cu ele”, spune scriitoarea
tot pe blogul ei. Alte romane ale ei
pe această temă sînt Ultimii martori
(apărut în 1985 – cu subtitlul 100 de
povestiri deloc copilăreşti, spuse de
copiii care aveau 7-12 ani în timpul
răboiului), Copiii în sicrie de zinc (1989
– despre războiul din Afganistan şi
despre victimele lui, un război străin
şi despre care oamenii aflau numai
în urma sicrielor sigilate venite
dintr-o ţară necunoscută, sicrie în care
se aflau copiii lor dragi). Întrebată fiind
de ce scrie aşa de mult despre război,
scriitoarea a spus, în aceeaşi „spovedanie”
de pe blogul propriu: „Pentru că noi nu am avut o altă istorie, toată istoria
noastră e militară. Fie am luptat, fie
ne-am pregătit de război. Niciodată nu
am trăit altfel. Nici nu ne-am dat seama
cît de militarizaţi suntem. Eroii noştri,
idealurile noastre, reprezentările noastre
despre viaţă sunt militare. Iată de ce
curge aşa de uşor sîngele pe pământul
fostului imperiu”.
Dacă tema războiului este încă
una obsedantă pentru literatura rusă
(şi cea contemporană), o altă temă
preferată a Svetlanei Aleksievici este
cea a lui homo sovieticus, mai bine
zis, a mentalităţii omului sovietic pus
în faţa dispariţiei unui imperiu
care s-a prăbuşit, pentru el, pe
neaşteptate, dar care a lăsat în urma
lui tare mentale şi comportamentale
ce nu dispar după prima generaţie
(volumele Vrăjiţi de moarte, din 1994,
despre durerea ce duce la sinucidere
a celor care au regretat căderea Uniunii
Sovietice, respectiv volumul de povestiri
Timpul second-hand, din 2013, despre
mentalitatea sovietică ajunsă la final.
Nostalgia după vremurile sovietice,
asumarea comportamentului tipic
al lui homo sovieticus este din nou
o temă dragă scriitorilor ruşi contemporani.
Şi nu vorbesc numai de scriitorii
postmodernişti emblematici de
tipul lui Viktor Pelevin (Generaţia P,
Mitraliera de lut, Omon Ra, apărute
şi în limba română la Editura Curtea
Veche), Viktor Erofeev (Frumoasa
rusoaică – apărut la Editura Paralela
45, Viaţa alături de un idiot), Vladimir
Sorokin (Norma, Coada, Ziua opricinicului,
Kremlinul de zahăr – ultimele două
şi în limba română, la Editura Curtea
Veche) etc. etc., care-şi biciuiesc
contemporanii pentru comportamentul
obedient faţă de regimul care a
făcut din ei nişte roboţi, nişte yesmeni,
dar şi de Natalia Kliuceariova,
Ultima oprire – Rusia, Olga Slavnikova,
Duşmanul poporului (apărute la Editura
All), Dmitri Gluhovski, Metro 2033
(în curs de apariţie la Editura Art),
scriitori din tânăra generaţie care sunt
şi ei obsedaţi de această problemă
care pare să nu se epuizeze în lumea
contemporană. Şi, de ce nu, putem
aminti şi nişte scriitori ucraineni, din
aceeaşi tabără, cunoscuţi şi la noi: Iuri
Andruhovîci, Moscoviada (Editura All),
Oksana Zabujko, Studii în teren despre
sexul ucrainean (Editura Art).
Revenind la Svetlana Aleksievici,
putem spune că preocuparea dominantă
a scriitoarei a fost una de reconstituire
a utopiei comuniste şi a efectelor
nefaste pe care ea le-a avut asupra
oamenilor. Un scurt citat din Timpul
second-hand, cea de-a cincea şi ultima
carte din ciclul documentar-artistic
intitulat „Vocile Utopiei” este, credem,
mai mult decît semnificativ: „Comunismul
a avut un plan nebunesc, să-l transforme
pe omul «vechi», pe Adam al Vechiul
Testament. Şi a reuşit acest lucru...
Poate că e singurul lucru care i-a
reuşit. În şaptezeci şi ceva de ani
în laboratorul marxism-leninismulu
a fost produs un tip uman deosebit
– homo sovieticus. Unii spun că e un
personaj tragic, alţii îi spun sovok2.
Mie mi se pare că-l cunosc pe acest
om, îl ştiu foarte bine, sînt în apropierea
lui, am trăit alături de el mulţi ani.
El sunt eu. Sunt cunoştinţele mele,
prietenii, părinţii (...). Am fost oameni
cu aceeaşi memorie comunistă. Suntem
vecini de memorie”. Prin această
mentalitate de homo sovieticus
sînt explicate multe dintre
comportamentele sinucigaşe ale
lichidatorilor catastrofei de la Cernobîl,
de exemplu, care doreau cu adevărat
să fie nişte eroi precum părinţii şi
bunicii lor în războaiele patriei:
Am auzit opinia că acel comportament
al pompierilor care au stins focul în
prima noapte a incendiului de la
centrala atomică, precum şi al lichidatorilor
seamănă cu sinuciderea. O sinucidere
colectivă. Lichidatorii lucrau adesea
fără haine speciale de protecţie, plecau
fără să cârtească acolo unde „mureau”
roboţii, li se ascundea adevărul despre
dozele înalte / de radiaţii/ primite şi
ei se împăcau cu asta, iar mai apoi
chiar se bucurau de diplomele şi
medaliile primite de la stat, înmânate
înainte de a muri... Şi multora nici
nu mai apucaseră să le înmâneze...
Aşa că, atunci, ce sunt ei: eroi sau
sinucigaşi? Victime ale ideilor şi
educaţiei sovietice? Nu ştiu de ce, se
uită, cu timpul, că şi-au salvat ţara.
Au salvat Europa. Să ne imaginăm
numai pentru o clipă tabloul, dacă ar
fi explodat şi celelalte trei reactoare...
(Dezastrul de la Cernobîl, p.45).
De ce atâta „grijă” pentru omul
sovietic şi gândurile lui? Nu e vorba
de nostalgie, deşi, la prima vedere,
sunt mulţi nostalgici în fosta Uniune
Sovietică. Evenimente şi personalităţi
importante sunt repuse în discuţie
iar şi iar, întreţinând intenţionat
atmosfera sovietică dispărută. De ce
se face asta? „De frică, ne spune
Svetlana Aleksievici în interviul acordat
Nataliei Igrunova. De frică faţă de
noua realitate care s-a deschis în faţa
noastră, pentru care nu suntem
pregătiţi şi faţă de care suntem
neajutoraţi. Şi de aceea cea mai bună
protecţie pe care ne-o imaginăm este
să înălţăm o construcţie din cuburi
nici măcar din evenimentele trecutului,
ci din miturile noastre. Am fost aruncaţi
din istoria noastră în timpul comun.
Mai întâi ni s-a părut că o să ne
integrăm uşor în lumea aceasta.
Conştiinţa de masă spera: o să avem
aceleaşi vitrine, aceleaşi magazine.
Intelectualii credeau că, uite-aşa,
dintr-o mişcare, o să se afle la nivelul
elitei mondiale. Şi s-a văzut că lucrurile
nu sunt deloc aşa de simple. Că este
o muncă uriaşă, că este nevoie de
nişte oameni liberi cum nu am
fost, şi de o gândire liberă, aşa
cum nu am avut. Şi nu am intrat în
lume, ci ne-am îndepărtat de ea”...
Povara vechii gândiri, grea, încă apasă
cu putere conştiinţele. Mulţi nici nu
doresc să se schimbe, ci se bucură
de unicitatea eroismului pe care şi-o
asumă fără drept de apel, într-o falsă
competiţie cu restul lumii:
Pe 26 aprilie în fiecare an ne adunăm,
cei care am fost acolo. Cei care am mai
rămas. Ne aducem aminte de vremea
aia. Tu ai fost soldat în război, tu ai
fost necesar. Ce e rău am uitat, dar
asta a rămas. A rămas faptul că nu
se puteau descurca fără tine... Că
era nevoie de tine... Sistemul nostru,
militar, de fapt, funcţionează minunat
în situaţii de urgenţă. În cele din urmă,
acolo eşti liber şi e nevoie de tine.
Libertate! Şi rusul, în asemenea momente,
arată ce măreţ e! Unic! N-o să fim
niciodată olandezi sau germani. Şi
n-o să avem noi asfaltul ăla veşnic şi
gazon îngrijit. Dar mereu se vor găsi
eroi!... (Dezastrul de la Cernobîl, p.104)
Procesul comunismului, care nu
a avut loc nici în Rusia, se face la
nivel mic, la cel al personajelormartore
ale evenimentelor cutremură
toare din istoria imperiului
dispărut. O caracterizare grăitoare
o face un personaj din cartea Svetlanei
Aleksievici, istoricul Aleksandr Revalski:
Am fost educaţi într-un păgânism
aparte, sovietic: omul e stăpân, culmea
creaţiei. Şi are dreptul de a face cu
lumea tot ce vrea el. Formula lui
Miciurin: „Nu putem aştepta îndurare
de la natură, sarcina noastră e să luăm
de la ea”. Încercarea de a conferi
naturii acele calităţi, acele proprietăţi
pe care nu le are. Visul revoluţiei
mondiale este visul ca omul să transforme
şi toată lumea din jur. Să transforme
tot. Da! Celebra lozincă bolşevică: „Să
împingem omenirea spre fericire cu
o mână de fier!” Psihologia siluitorului.
Materialism de peşteră. O provocare
pentru istorie şi o provocare pentru
natură. Şi asta nu se termină... Se
prăbuşeşte o utopie, vine în locul ei
alta. Acum, dintr-odată, toţi au început
să vorbească de Dumnezeu. Despre
Dumnezeu şi piaţă, în acelaşi timp.
De ce nu l-au căutat în gulag, în celulele
din 1937, la adunările de partid din
1948, când era strivit cosmopolitismul,
în timpul lui Hruşciov, când se demolau
biserici? Contextul contemporan al
căutătorilor lui Dumnezeu e viclean
şi mincinos. Sunt bombardate case
paşnice în Cecenia, e distrus un popor
mic şi mândru... Dar oamenii stau
în biserici cu lumânări în mâini... Ştim
să facem treabă numai cu sabia...
Avem un automat Kalaşnikov în loc
de cuvinte. Tanchiştii ruşi arşi sunt
adunaţi la Groznoe cu lopeţile şi cu
furcile... Ce a mai rămas din ei... Şi
imediat preşedintele şi generalii lui
se roagă. Ţara se uită la asta la televizor.
De ce avem nevoie? Să răspundem
la o întrebare: e capabilă naţiunea
rusă de o reexaminare globală a întregii
sale istorii, cum s-au dovedit a fi în
stare de aşa ceva japonezii după
cel de-al doilea mondial? Germanii...
Avem destul curaj intelectual? Nu se
spune nimic în această privinţă. Se
vorbeşte despre piaţă, despre vouchere,
cecuri... O să mai supravieţuim
încă o dată, toată energia ne duce
spre asta. Dar sufletul e părăsit...
Omul e din nou singur... (Dezastrul
de la Cernobîl, pp.240-241).
Suntem puşi în situaţia de a înţelege
Cernobîlul ca filosofie. Două state
separate de sârmă ghimpată: unul
este zona însăşi, celălalt – restul. Pe
stâlpii putreziţi din jurul zonei, ca pe
nişte cruci, se află ştergare albe. Aşa
e obiceiul nostru. Oamenii vin aici ca
la un cimitir. Lumea de după tehnologie...
Timpul a luat-o înapoi... Aici e îngropată
nu numai casa lor, ci o epocă întreagă.
Epoca credinţei. În ştiinţă! Într-o idee
socială justă! Marele imperiu a plesnit
pe la cusături. S-a prăbuşit. Mai întâi
Afganistan, apoi Cernobîl. Când s-a
risipit imperiul, noi am rămas singuri.
Mă tem să spun, dar noi... Noi iubim
Cernobîlul. L-am iubit. Este un sens
al vieţii redescoperit de noi... Sensul
suferinţei noastre. Ca un război. Despre
noi, bieloruşii, lumea a aflat după
Cernobîl. A fost o fereastră în Europa.
Suntem în acelaşi timp şi victimele,
şi preoţii lui. Ţi-e şi frică să spui...
(Dezastrul de la Cernobîl, p.302).
Efortul de peste treizeci de ani al
autoarei de a realiza această „enciclopedie
roşie” în cinci volume a fost răsplătit
cu un premiu pe măsură. E vorba de
descrierea unui univers complex, a
unui sistem care şi-a devorat oamenii
şi care, din păcate, este încă prezent
în mentalitatea omului postsovietic.
Nesiguranţele acestuia, dilemele la
care încă încearcă să răspundă lasă
cumva deschisă problema aparent
finalizată de interviurile Svetlanei
Aleksievici: „Dar vezi ce rezultă? Nu
am obţinut prea mult, aceleaşi
stereotipuri şi temeri sînt prezente
şi azi, şi nu numai la politicienii de
la vârf. Toate aceste acuze reciproce
de deformare a adevărului în ceea
ce priveşte războiul apar pentru că
societatea se teme să afle adevărul
despre sine, se teme de schimbarea
sa interioară. Dacă am avea un viitor
clar, conştientizat, dacă am şti clar
ce vrem, dacă într-adevăr am construi
o nouă societate, am porni în lumea
deschisă, nu ne-am teme aşa de mult
de trecutul nostru”. Aşa cum spunea
un personaj de-al ei, „socialismul s-a
încheiat, dar noi am rămas”, spunea
ea în interviul menţionat mai sus.
Lupta cu tarele sovietice continuă!
Dar, din declaraţiile pe care le-a
făcut, cu mult înainte de primirea
Nobelului, Svetlana Aleksievici a declarat
că pune punct reportajelor şi se va
apuca de literatură adevărată. După
atâta suferinţă, după durerea şi traumele
pe care le-a rememorat prin eroii săi,
va scrie despre iubire: „povestiri de
iubire a sute de oameni. Nu găsesc la
scriitorii ruşi povestiri despre o
iubire fericită, totul se încheie fie cu
moartea sau cu nimic, foarte rar cu
căsătoria. Noi nu am avut parte de o
asemenea viaţă – de unde să apară o
asemenea literatură, un asemenea
film? Suferinţele, luptele şi războaiele
sunt experienţa vieţii şi artei noastre”.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm viitoarele
creaţii ale scriitoarei beloruse pentru
a vedea dacă stilu-i caracteristic se
va schimba sau nu. Doar, aşa cum
afirma scriitoarea, „nimeni nu vrea să
trăiască mereu în ruine, vrea totuşi să
mai şi construiască ceva din aceste
rămăşiţe”.
Note:
1 http://alexievich.info/
2 Denumire, familiară în Rusia,
cu intensă valoare afectivă, a omului
sovietic.
