Sursa indică a cosmogoniei din Scrisoarea I („La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă…”) a fost identificată de mult. În studiul său despre Eminescu („Contemporanul”, 1987, nr. 9 și 11; reprodus în Studii critice, I, 1890), C. Dobrogeanu-Gherea traducea din F. Lenormant, Manuel d’histoire ancienne, vol. III, un pasaj edificator: „La-nceput nu era nimica, nici ființă, nici neființă, nici cer, nici orizont. Ce învăluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu apă? Fu prăpastie adîncă? Nu era nici moarte, nici nemurire. Nu se lumina de ziuă în noapte. Numai el singur respira fără suflare și nimica nu era afară de dînsul. Întunerecul domnea, acoperind totul ca un ocean întunecos. Sîmburele ascuns în adîncimile întunerecului a răsărit singur prin puterea căldurei.” Cu doi ani mai tîrziu, Teohari Antonescu (Priviri asupra filozofiei Upanișadelor, în „Convorbiri literare”, febr. 1899) va preciza că izvorul este „un himn din Rig-Veda”. La rîndul său, Mircea Djuvara (Filozofia poeziei lui Eminescu, în „Convorbiri literare”, iunie 1914) face trimitere la „un loc din Rig-Veda, 10, 129 ș…ț, acel Imn al Creațiunii, numit de obicei Nasadasya, după cuvîntul cu care începe”. Confirmarea supremă se află chiar în manuscrisele eminesciene, respectiv în notele sale de la cursurile universitare din Berlin: Cosmogonie der Inder (ms. 2276 II, f. 18 v.), reproduse în M. Eminescu, Opere, II, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943, p.181.
Cu privire în schimb la partea a doua a viziunii bătrînului dascăl („În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte”), nimeni nu s-a interesat de aflarea unui eventual „pre-text”. S-au făcut doar apropieri punctuale, mai mult sau mai puțin convingătoare, pe marginea unor versuri izolate. Bunăoară, D. Murărașu (în M. Eminescu, Poezii, III, Minerva, 1972, p. 252-253) reia sau propune el însuși cîteva raportări comparative la Conachi (Cercare de voroavă asupra omului, după Alexander Pope), Byron (Darkness), Varlaam și Ioasaf, Lucrețiu (Poemul Naturii), Young (Noaptea VI și Noaptea VII, în traducerea lui Letourneur), Victor Hugo (Les feuilles d’automne). Nu s-a semnalat însă vreun text unitar, care să fi inspirat apocalipsa eminesciană. Dar surprizele sînt oricînd posibile, iar una se ivește, unde credeți? În paginile unui… roman danez: Pelerinul Kamanita de Karl Gjellerup (1857-1919). Autorul a primit, în 1917, Premiul Nobel pentru Literatură, ex aequo cu compatriotul său Henrik Pontoppidan. Gîndirea și creația lui Gjellerup au fost puternic influențate de Wagner și de Schopenhauer, iar o preocupare majoră a sa l-au constituit miturile nordice, grecești și orientale, între care, cu precădere, cele ale Indiei. Romanul Pelerinul Kamanita (Pilgrimmen Kamanita, tradus în românește de Gina Argintescu-Amza și publicat în mai multe ediții: 1981, 1991, 2001, 2013) narează drumul spre eliberarea supremă a unui ascet rătăcitor. Ajuns după moarte în paradisul tranzitoriu numit Sukhavati, unde o regăsește pe iubita sa Vasitthi, Kamanita va reveni împreună cu ea în împărăția lui Brahma. Dar strălucirea acestuia începe să pălească: „lumina lui Brahma bătea acum în roșu aprins”. Kamanita exclamă : „E semn că armonia gravitației e tulburată, forțele se frîng, se rup unele de altele, descleștate”. În continuare, „strălucitul Brahma se întuneca fără încetare și zeii stelelor păleau”, „corpurile cerești, ieșind din cîmpurile gravitației, stîrneau imense vîrtejuri și smulgeau galaxii după galaxii din împărăția lui Brahma”; „Kamanita rămase singur în lumile ce alunecau în noapte”; „drumul care te scoate din lume o dată pentru totdeauna șcugetă pelerinulț este unul singur : calea veșniciei, calea spre neunde”. Paralelismul cu tabloul eminescian al stingerii este evident și tulburător: „Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,/ Cum planeții toți îngheață și s-azvîrl rebeli în spaț/ Ei, din frînele luminii și ai soarelui scăpați;/ Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; /Timpul mort șintinde trupul și devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,/ Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.”
Ceea ce rămîne de făcut este identificarea sursei indice comune a lui Eminescu și Gjellerup. Cine se încumetă s-o caute? Sanscritologi, aveți cuvîntul !
P.S. Mulțumindu-i domnului Alex Ștefănescu pentru cuvintele amabile la adresa mea (România literară, nr. 48, 10 noiembrie 2017), îi propun amical să căutăm împreună răspunsul cîtorva întrebări:
1. Dacă pronumele se în versul eminescian „Umbra gîndurilor regii se aruncă-ntunecat” s-ar explica „printr-o transcriere neglijentă a manuscrisului”, cum se face că, pînă astăzi, niciunul dintre editori – și au fost, slavă Domnului , destui – nu s-a învrednicit s-o remarce și s-o corecteze?
2. Cîtă vreme forma adjectivală regii (=regești) este atestată în poeme ca Murmură glasul mării („Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii!”) sau Dumnezeu și om („Umbre regii și tăcute”), de ce s-o declarăm „trasă de păr” în Memento mori, unde e validată de pronumele se și anticipată de o variantă de laborator („Umbra gîndului de rege se aruncă- ntunecat”)?
3. Cînd și unde ne vom apleca amîndoi asupra textului olograf, înarmați fiecare cu lupa proprie și asistați de doi experți grafologi? Rezultatul acestui efort comun va fi un tribut plătit adevărului, care – fiind vorba de Eminescu – beneficiază de prioritate. Competența în materie nu e, de altfel, monopolul nostru.
